În paginile noastre veți găsi, la fiecare sfârșit de săptămână, interviuri cu medici cunoscuți, apreciați, stimați, care ne scot din boală și ne redau sănătatea, oameni pasionați de meseria lor și care sunt, vrem nu vrem, prezenți în viețile noastre. Chirurgul Liviu Petrea este medic de mai bine de 30 de ani și șeful Secției de Chirurgie Generală din cadrul Spitalului Județean de Urgență Focșani, de 20 de ani. Se consideră un șef bun, este „bolnav de francofonie”, îi plac nemții și mașinile BMW. Se relaxează la Lepșa și are, pe birou, o fotografie cu un prieten, chirurg și el. Deși a operat mii de bolnavi, spune că îi este teamă să fie el însuși supus unei intervenții chirurgicale.
Reporter: Unde v-ați născut și unde ați copilărit?
Dr. Liviu Petrea: În Focșani m-am născut și tot aici am copilărit. Liceul l-am terminat la Unirea.
Rep. : Studiile universitare unde le-ați făcut?
L.P. : Am terminat Universitatea de Medicină Generală din București.
Rep.: De ce ați dat la Medicină? Ce v-a determinat? Și aici mă refer și la specializarea Chirurgie.
L.P. : Cred că am vrut să fac asta de când eram elev în ultimii ani. Am avut câteva cunoștințe, prieteni care mi-au stimulat pasiunea pentru medicină. Am văzut ceea ce făceau ei când erau studenți, apoi am vizitat câțiva medici din spitalul din Focșani și mi-a plăcut ce făceau și am zis că pot face și eu asta, că trebuie să fac asta.
Rep: Cineva din familia dumneavoastră este medic?
L.P. : Nu, nu are nicio legătură, doar prietenii mei.
Rep.: Ce ne puteți spune despre viața de student? Ceva amintiri mai puternice?
L.P.: (râde) Multe! Prima amintire și cea mai importantă a fost contactul cu amfiteatrul Fa-cultății de Medicină care este o capodoperă de arhitectură și în care am dat admiterea la facultate și dacă nu aș fi fost declarat admis, l-aș fi regretat, aș fi regretat faptul că nu sunt student în acel amfiteatru. Eh, pentru că am fost atât de pasionat de acel amfiteatru și mi-a plăcut atât de tare să fiu student în acel amfiteatru, primii trei ani am cam chiulit la cursurile din amfiteatru (râde), pentru ca următorii trei să fac mai multe cursuri în spitale foarte interesante la care m-am dus.
Rep.: Dar de ce ați chiulit la cursurile respective?
L.P.: Mi s-au părut puțin cam aride, și nu e vorba că nu mi-a plăcut partea teoretică, dar poate că au fost și unii profesori care nu m-au atras foarte tare la cursurile lor.
Rep.: Vă place arhitectura?
L.P. Da, îmi plac operele de artă, mai ales construcțiile, ce face omul pentru om.
Rep.: Atunci, de ce nu ați ales arhitectura?
L.P.: Nu, nu, nu. Nu am talent la desen. Nu mă pricep.
Rep.: După ce ați finalizat Rezidențiatul sau Secundariatul, cum se spunea pe vremuri, unde ați fost repartizat?
L.P.: Am terminat facultatea, am stat un an și ceva la Garoafa, unde am fost medic generalist, apoi mi-am dat Secundariatul și am plecat la București.
Rep.: La București, la ce spital l-ați făcut?
L.P.: La Spitalul Cantacuzino, la profesorul Juvara, un celebru chirurg.
Rep.: Să înțeleg că acest profesor a fost unul dintre mentorii dumneavoastră?
L.P.: Da, da, da. În multe privințe, nu numai în meserie, ci și cum se îmbrăca și în viață, chiar și comportamentul față de bolnavi. Am învățat foarte multe de la el. Am „furat” și am învățat multe de la acest profesor.
Rep.: În afară de profesorul Juvara, au mai fost și alți profesori care v-au îndrumat în viață și carieră?
L.P.: Da, a mai fost profesorul Dan Rădulescu, care i-a urmat profesorului Juvara, și care era un om foarte instruit, extrem de cult și de inteligent, și care m-a învățat că chirurgia trebuie făcută simplu, direct, fără artificii, eficient. El m-a învățat să fac chirurgie eficientă, el așa făcea și de acolo am rămas cu ideile și chiar cu gesturile pe care le-am văzut la dumnealui.
Rep.: Cum este chirurgia eficientă?
L.P.: Chirurgia eficientă înseamnă să știi ce faci, când trebuie să faci, cu gesturi minime, fără foarte multe gesturi inutile. Bolnavul trebuie să stea cât mai puțin pe masa de operație, asta înseamnă eficiență. Și să fii răsplătit prin faptul că bolnavul iese sănătos pe ușă, după puține zile de spitalizare.
Rep.: Cum s-a desfășurat prima dumneavoastră intervenție chirurgicală?
L.P.: Era în vacanță, în timpul stagiului de practică de vară, eram la spital, și într-o zi un doctor cu care lucram mai mult m-a ajutat să fac o apendicectomie. Pentru mine a fost ceva extraordinar. Când am ajuns la Secundariat, deja eram familiarizat bine cu ceea ce trebuie să se întâmple într-o sală de operație.
Rep.: Practic, pe dumneavoastră v-a lăsat acel medic să faceți tot în operație?
L.P.: Da, dar, bine, sub stricta supraveghere, pentru că era vorba de viața unui om.
Rep.: Åži ce înseamnă pentru un tânăr chirurg prima operație?
L.P.: Înseamnă să faci totul foarte bine, să-ți dai toată silința, pentru ca să iasă bine, mai ales că rămâne întipărită de-a lungul carierei.
Rep.: Acum mulți ani când nu dispuneați, să spunem, de aparatura pe care o aveți acum, cum operați? Erați nevoit să improvizați?
L.P.: Și acum se improvizează pentru că dotarea din spitalele județene nu e tocmai bună, dar, da, făceam multe improvizații.
Rep.: Măcar un exemplu ne puteți da?
L.P.: Improvizam de la instrumentar până la materialele folosite, tuburi de dren, care nu erau tot timpul la dispoziția noastră. De exemplu, la defectele parietale, că după operație se întâmplă să se desfacă operația, din diferite cauze. Și atunci se fac așa-zisele plastii cu materiale străine, aloplastii. Asta înseamnă că se pun niște plase. Ei, bine, pe vremea respectivă puneam perdele cu trandafiri de la Pașcani (râde). Da, cumpăram perdele, le sterilizam, și le puneam în burta omului.
Rep.: Nu veneau pacienții cu complicații la dumneavoastră din cauza acestor improvizații?
L.P.: Vin cu complicații și din cauza plaselor de acum, care sunt unele deosebite și mai bine tolerate. Mai făceau intoleranțe, rejet, supurau, le scoteam, puneam altele. O tâmpenie! Asta e, acum sunt materiale speciale din care se fac și grefele vasculare și sunt mult mai bine tolerate.
Rep.: Din toate intervențiile pe care le-ați avut de-a lungul anilor, care a fost cea mai grea intervenție realizată?
L.P.: Urgențele care vin sunt cam toate cazuri grele, dar cele mai dificile sunt operațiile pe vasele mari. Pe aortă, pe cavă. Am făcut suturi pe vena cavă. Aceasta este un vas foarte mare, care are niște pereți foarte subțiri, care trebuie suturați cu un fir foarte subțire. E foarte spectaculoasă, mai ales că ai o sângerare pe care nu o prea poți controla. Țâșnește din arteră și nu ai ce face, e o băltire de sânge mult. Trebuie să ai un aspirator special, se pun niște pense și se coase cu un fir subțire, foarte subțire de abia îl vezi.
Rep. Asta e deja chirurgie vasculară…
L.P.: Bun, da, dar în urgență trebuie să o faci. De exemplu, am avut un caz, era de Sfântul Ștefan, acum mulți ani, a fost împușcat de un polițai beat la Corbița și a venit cu panaramă pe aici, cu poliție. Am chemat medicul legist să stea în sală cu mine pentru că plăgile de armă cu foc sunt complexe. Îi intrase prin spate și îi ieșise prin față și avusese leziuni de rinichi, de ureter, de colon, de duoden, și multiple leziuni viscerale. A trebuit să îi scot rinichiul și duodenul, dar e bine.
Țin minte că a venit odată un țigan, care era bulibașă la țigani, tăiat la burtă. A venit la triaj și a început să facă panaramă. L-am dus în sală, avea o plagă transfixiată de ficat și când îl ope-ram s-a deschis ușa și o țigancă a început să țipe „A murit, a murit!” Bun, l-am făcut pe ăla, i-am suturat plăgile, că îi trecuse cuțitul prin ficat. S-a făcut omul bine și trebuia să primească sânge, că pierduse mult, iar ăștia nu donează sânge. Și citisem când eram student povestea unui tânăr care ajunsese un mare chirurg care spunea de o familie de mormoni care nu primesc și nu donează sânge. Așa că, le-am zis că dacă nu donează mai mulți sânge, noi îi dăm ce avem, și avem doar sânge de câine, iar mâine latră (râde).
Rep. : Să nu-mi spuneți că au crezut și au venit să doneze.
L.P. : Exact, a doua zi 18 tovarăși, că eram pe vremea Tovarășului, au donat sânge pentru bulibașă. Cel care era șeful meu, și pe care nu îl pot uita niciodată pentru că mi-a mâncat toată tinerețea, Vasile Nicolai, un chirurg bun, dar o canalie, mi-a spus: „cum ai făcut mă, cum ai făcut de au donat ăia sânge?”, iar eu i-am zis „păi i-am rugat frumos”.
Rep.: Dacă tot veni vorba de șef de secție, dumneavoastră de cât timp sunteți medic șef de secție și ce v-a determinat să doriți această funcție?
L.P.: De vreo 20 de ani. Păi mi-am dorit să fiu șeful meu. Trecusem prin multe tare. Fostul șef nu era tocmai un om bun. În fine, atunci Secția de chirurgie era împărțită în două, am un dosar, se numește epopeea albastră. Am dat concursul, l-am luat și cred că la un an sau doi secțiile s-au unit iar, și am dat iar. Am dat acest concurs ca să fiu propriul meu șef. Să nu mai arunce cu hârtia cu gărzi. Eu fac gărzile în fiecare lună și încerc să țin cont de doleanțele fiecăruia, dar fostului șef dacă îi spuneam că am de făcut ceva, exact atunci îmi punea gardă.
Rep.: Dumneavoastră încercați să fiți un șef bun, evitați să fiți cum a fost celălalt?
L.P.: Întreabă-i pe medicii din secție cum sunt, ca să nu mă laud eu (râde). Intru cu ei în sală, vin noaptea de acasă dacă e nevoie, le pun gărzile cum trebuie.
Rep.: Ce nevoi are secția dumneavoastră?
L.P.: Saloanele trebuie refăcute, aparatura de endoscopie, blocul operator trebuie și el refăcut. Sunt multe!
Rep.: Observ că pe birou aveți o fotografie înrămată. Cine este?
L.P.: Este profesorul Irinel Popescu, prietenul meu.
Rep.: Cunoscutul medic de la Institutul Clinic Fundeni care face transplant?
L.P.: Da, el este. Un om extraordinar, un om deștept, un om deosebit. Îi țin poza pe birou pentru că e prietenul meu. Am fost colegi de facultate, el e cu un an mai mic ca mine, dar aveam această pasiune comună chirurgia, chiar mai mare decât el, numai că el a avut alte priorități și e un tip deștept. Cred că și el mă iubește, pentru că suntem prieteni buni. Avem o relație deosebită și el mereu îmi spune „tu ești prietenul meu” și vorbim des.
Rep.: Ce ne puteți spune despre viața personală?
L.P.: Ce viață personală poate avea un chirurg?
Rep.: Soția dumneavoastră este tot medic, v-a înțeles programul de lucru, gărzile numeroase?
L.P.: Nu știu dacă a înțeles, nu a înțeles, a fost nevoită să înțeleagă. Un chirurg nu prea are viață personală, pentru că viața sa e mai mult în spital. Trei sferturi din viață aici o pierzi sau o câștigi.
Rep.: Copii aveți?
L.P. Da, o fată, care e căsătorită, are doi copii, deci sunt bunic.
Rep. : Felicitări! Ea ce meserie a ales, cumva tot medicina?
L.P.: Nu, ea a făcut Dreptul și lucrează la o firmă pe resurse umane.
Rep.: Nu a vrut să aleagă medicina…
L.P.: Nici nu s-a pus problema, până la urmă pentru o fată ca să faci medicina trebuie să îți dai sufletul în spital. Ea a fost și vreo opt ani la Montreal, a făcut și acolo o facultate, criminologie, la Universitatea din Montreal. Acum stă în Focșani, face naveta la Galați.
Rep.: Ce hobbyuri aveți? Vă plac cumva mașinile, deoarece observ că aveți un calendar cu autovehiculele BMW, știu că și conduceți un asemenea autoturism.
L.P. : BMW-ul e marca mea de suflet. De când eram mic îmi plăceau motocicletele BMW pentru că arătau altfel față de cele rusești.
Rep.: Mergeți și cu motocicleta?
L.P.: Nu, nu, am un scuter cu care mă mai mișcam. Civilizația circulației rutiere din România nu îți oferă siguranță. La noi în trafic nu există educație și nici condiții. Mi-a fost teamă pentru viața mea și din acest motiv nu am mers cu motocicleta. Revenind la BMW, sunt pasionat mai ales de când am început să am și am avut vreo trei până acum. Nu există o altă mașină pentru mine.
Rep. Alte hobbyuri?
L.P.: Am jucat baschet și cred că o să îmi reiau această activitate. Am jucat de când eram elev în campionatul școlar, aveam echipa Unirea, apoi am jucat în București în campionatul universitar, apoi am tot jucat cu foștii colegi de liceu. Când eram la facultate am câștigat campionatul universitar de vreo două ori.
Rep.: De ce v-ați lăsat de baschet?
L.P.: Pentru că spitalul mi-a luat viața, am început să joc mai rar, apoi am făcut infarctul, dar acum mă simt foarte bine și cred că o să mă reapuc.
Rep. :Acum câți ani ați făcut infarctul?
L.P.: Acum trei ani. Mi s-a zis ca șase luni să nu văd sala de operație, iar eu după o lună am reintrat în sală.
Rep.: Ce vă place să faceți în timpul liber?
L.P.: Am o pasiune, e sufletul meu, am o casă la Lepșa, și acolo e sufletul meu. Mă duceam destul de des. Abia așteptam să fie vineri, să nu fie probleme pe aici și să mă duc acolo.
Rep.: Vă place muntele?
L.P.: Foarte mult! Și la Lepșa chiar e foarte frumos, chiar dacă e aproape, e superb! Mi-a rămas pasiunea de când eram mic. Țin minte că eram elev prin școala primară și am fost într-o tabără la Soveja și mi-a plăcut foarte mult. Plus, muntele e un mod foarte plăcut de a te relaxa.
Rep.: Dacă ar fi să o luați de la capăt, ce și cum ați face?
L.P. Aș alege categoric tot chirurgia, îmi place foarte mult ceea ce fac și nu aș renunța la acest lucru.
Rep.: Ați avut ocazia să plecați afară?
L.P.: Da, dar nu știu ce m-a ținut aici. Pe vremea lui Ceaușescu am fost într-o excursie în Italia și chiar vroiam să rămân, aveam de gând să mă duc în Franța, că eu sunt „bolnav de francofonie”, dar nici acum nu știu de ce nu m-am dus.
Rep.: Vă pasionează Franța?
L.P.: Da, foarte mult. Am învățat franceza în liceu și așa a început să-mi placă. Dar această pasiune a început să mai scadă puțin, deoarece francezii nu sunt chiar cei mai corecți și de cuvânt oameni. Am văzut Parisul, și am fost prin împrejurimi. Am operat o franțuzoaică aici și am rămas în relații bune, tot de pe vremea lui Ceaușescu și după Revoluție ne-a căutat printr-un prieten de-al meu care se stabilise în Franța. Ne-au invitat acolo. Erau chiar de viță nobilă, erau conți.
Rep.: Ați operat o contesă?
L.P. : O operasem pe ea în Urgență la Focșani, că erau prin trecere pe aici, se duceau în Deltă. Eu n-am știut că e contesă, apoi am aflat. Vărul mamei acestei tinere era trecut pe Arcul de Triumf ca erou al patriei.
Rep.: Totuși, de ce nu ați plecat?
L. P. : Nu am plecat pentru că nu am plecat, nu știu. Am visat foarte mult să plec în Franța, dar cred că cei care pleacă sunt făcuți pentru asta, dacă nu ești făcut, nu pleci. Îmi place foarte mult Germania. Îmi plac nemții, îmi place ordinea, cultura lor, tot. Îmi place perfecționismul lor, de asta îmi plac și mașinile nemțești. Am vizitat și Germania, iar Munchen este orașul în care aș sta 2.000 de ani.
Rep. : Dumneavoastră ați fost operat vreodată?
L.P. :Nu
Rep. : Dar v-ar fi teamă?
L.P. Da, mi-e teamă. Nu că nu aș avea încredere în medici, mai ales dacă m-ar opera prietenul meu Irinel, dar mi-e teamă mie…Mi-a fost frică și când am plecat de aici. Eu am făcut infarctul în sală. Nici nu știam că făcusem. Mă simțeam cam moale. Operam un copil cu un chist hidatic la ficat, o operație mai deosebită și i-am lăsat pe băieții cu care am operat să închidă pentru că le-am zis că eu mă simt cam obosit și că mă duc să mă culc. Și un coleg mi-a luat tensiunea, după care s-a dat alarma, pentru că făcusem infarct. Și am plecat la București, și acolo mi-a fost frică de un singur lucru, că nu îmi găsesc venele, că fetele de aici mă știu, dar a trecut.
Rep.: Nu v-a fost teamă de moarte?
L.P.: Deloc!
Rep.: Dar, sunteți un chirurg căruia îi este teamă să treacă printr-o intervenție chirurgicală…
L. P.: Da. Mie mi-e frică de moartea care vine la ăia din jurul meu, de care mă ocup eu. Ästa e cam cel mai neplăcut aspect la meseria de medic. Noi, chirurgii, ne cam luptăm cu moartea. Și de fiecare dată încercăm să ieșim cu un scor mai mare.
