Creștinii ortodocși l-au pomenit, ieri, pe cuviosul ieroschimonah Vasile cel Mare de la Poiana Mărului.
Puțini sunt cei care știu cum a luat naștere mănăstirea Poiana Mărului, care a fost ctitorită pe un loc sfânt. „În locul în care se află astăzi mănăstirea, cândva, prin secolul al XV-lea, se afla o poiană mare, iar în mijlocul ei era un măr bătrân și scorburos, aflat acolo de zeci de ani poate. Mai la marginea poienii era și o stână de oi, iar prin mijloc trecea o cărare. Într-una din zile, sub acel măr s-a oprit un călugăr. Curios din fire a căutat prin scorbura pomului și se spune că a găsit o icoană cu Maica Domnului și pruncul Iisus în brațe, foarte bine conservată. Pe ea scria și anul când a fost pictată, respectiv 1110. Alți călugări au privit icoana și se zice că toți cei care au văzut-o au avut un sentiment de iluminare. Se pare că a fost punctul de plecare pentru ca mai târziu să fie ridicat un schit”, a declarat profesorul Sorin Pantelimon, de la Jitia.
Potrivit acestuia, unele documente arată că în zonă, inițial, era un schit mai mic. „Locul a avut o aură spirituală dinainte, deoarece cu mult timp înainte acolo existase un schit micuț, se pare construit între anii 1464-1480. Schitul Poiana Mărului a fost înființat de călugărul Vasile, cunoscut ca Vasile de la Poiana Mărului. A înființat această mănăstire cu ajutorul lui Constantin Mavrocordat, domnitorul Å¢ării Românești de atunci, domn fanariot, dar care a sprijinit foarte mult biserica și cultura. Biserica a fost construită între 1730-1754, este vorba de biserica mică, biserica rusească cum îi spunem noi, fiind construită pe proprietatea mănăstirii Rîmnicu Sărat. La 14 aprilie 1771 a fost arsă, unii spun că turcii ar fi pârjolit-o. Oricum, la data când a fost arsă, la Poiana Mărului era deja un centru monahal. Aici se țineau documentele de la toate mănăstirile din zona Vrancei și Buzăului. Era o bibliotecă și un scriptorum (un fel de tipografie). Multe din documente au ars odată cu mănăstirea”, a mai spus profesorul Pantelimon.
La reconstrucția lăcașului monahal au contribuit boierii de pe Valea Rîmnicului, din zona Bucureștiului, dar și enoriașii. Profesorul de istorie adaugă faptul că aceasta este cea mai mare biserică de lemn din România și singura pictată la exterior. „La refacerea mănăstirii au contribuit foarte mulți boieri din zona Rîmnicului Sărat, a Buzăului și chiar din București. Ea s-a reconstruit începând din 1771, finalizată în 1784, în timpul starețului Matei. Undeva la 1810-1812, s-a construit biserica mare, cea de astăzi, cu hramul Tuturor Sfinților, din bârne de stejar, iar interiorul este căptușit cu scândură de brad. Este cea mai mare biserică de lemn din România și singura pictată la exterior. Are 21 de metri lungime, 12 metri lățime la abside, (la mijloc n.r.) arhitectură deosebită, cu pridvor deschis, iar pe acoperiș sunt dispuse cinci turle. Cea mare deasupra naosului, alta deasupra altarului, alte două peste absidele laterale, iar ultima peste pronaos”, a mai spus Sorin Pantelimon.
Mănăstirea a supraviețuit timp de 22 de ani datorită fostului stareț, părintele Macarie Beșliu, considerat al doilea ctitor al mănăstirii.
