Oare ce poate defini cu adevărat o femeie? Să fie rafinamentul, grația, nonșalanța? Puterea de a face față încercărilor, tenacitatea de a reconstrui acolo unde alții au dărâmat? Bucuria de a dărui dragoste sau miracolul de a da naștere vieții… Ce este cu adevărat feminitatea? Fără pretenția că ar avea răspunsul absolut, Daniela Nicolaș, la 36 de ani, întrupează câte ceva din toate acestea. Înainte de orice, spune că este mamă și soție iar faptul că se numără printre profesioniștii sistemului de asistență socială vrâncean îl consideră un noroc, o șansă și o responsabilitate care i-a influențat efectiv viața.
Avea 24 de ani și arăta ca o fetiță atunci când am întâlnit-o, într-un birou din fostul Centru de Plasament Odobești. O instituție mamut în care erau ocrotiți aproape 200 de băieți uitați de părinți. O armată de suflete! „Terminasem facultatea de psihologie și asistență socială, aveam fetița de 11 luni și îmi căutam un loc de muncă. Era în 2000, chiar de 1 martie când mi-am început activitatea pe un post de referent educator la Centrul de Plasament Odobești din cadrul Direcției de Protecția Copilului. Erau ocrotiți acolo 172 de copii și cel puțin zece dintre tineri erau mai mari ca vârstă decât mine. A fost, cred, o chimie între mine și ei, chiar dacă unii erau mai…rebeli. Ne-am înțeles foarte bine și acum, unii îmi sunt chiar colegi de serviciu. După cinci luni am devenit șef de centru. Îmi amintesc că mă apăsa cenu-șiul acela impersonal ce domnea pe holurile și în încăpe-rile instituției și printre primele lucruri pe care le-am făcut a fost să-i dau culoare. I-am rugat pe copii să-și personalizeze camerele ceea ce i-a încântat extraordinar”, își amintește Daniela mărturisind că de cele mai multe ori, co-piii au fost cei care i-au dat puterea de a învinge greutățile inerente începutului de carieră la care practic, se afla. Åži tot copiii, fiecare cu trista sa poveste, i-au dat, în anumite momente, adevărate lecții de viață. Cine nu știe cum este într-un centru în care trăiesc micuți părăsiți de părinți, cine nu le-a întâlnit niciodată privirea și nu le-a cunoscut, măcar formal, existențele instituționalizate într-un univers, pe atunci, mult prea închis, poate nu va putea înțelege… Însă tocmai acesta a fost motorul care a făcut-o pe Daniela Nicolaș să vrea mereu mai bine pentru ei, ideal pentru îndeplinirea căruia și-a implicat întreaga familie. „La vremea aceea, soțul meu lucra la o firmă din Odobești și mi-a fost alături în orice moment. Mi-am mobilizat și toți prietenii, încercam să găsim sponsori pentru copii, le organizam excursii, drumeții în pădure, serbări… Pur și simplu, în acei ani viața mea s-a schimbat radical, și în bine. M-am îmbogățit sufletește! Åži fetița mea, care era mică, atunci cred că a luat startul în viață învățând generozitatea pentru că fie o aduceam printre copii, fie veneau copii la noi acasă și se împrieteneau”, spune Daniela. Åži nu întâmplător consideră că s-a născut sub o stea norocoasă -dar care am putea spune că și-a împrăștiat razele și pe cei din jurul său – pentru că într-o bună zi, o întâlnire cu trei englezi a dus la transformarea vieții sale și a copiilor ce-i păstorea. „La un moment dat au venit câțiva băieți la mine să îmi spună că la poartă sunt trei englezi care le-au dat bomboane și care vin mereu la ei, dar nu îndrăznesc să intre. În acei ani, protecția copilului funcționa într-un sistem închis, nu se permitea intrarea oricui, oricum. Eu m-am dus și i-am invitat înăuntru și am aflat că veneau mereu în România, la acel centru, cu donații pentru acei copii, lucruri adunate de ei în Anglia, pe cont propriu. În acel an murise cel care fusese pentru cei trei fiu, frate, prieten, Johnny England, așa îi spuneau, și doreau să facă ceva în memoria lui. Strânseseră în Anglia o sumă mare de bani și i-am convins să-i folosească cumpărând apartamente în care copiii din centru să poată trăi ca-ntr-o familie”, spune Daniela. Englezii au cumpărat nu unul, ci două apartamente în Odobești și la ceva timp încă unul în Focșani, în care și astăzi tră-iesc copii și care poartă numele „Johnny England” 1, 2 și 3. În 2002, odată cu transformările acestea și cele din sistemul social, instituția mamut în care sute de băieți și-au trăit copilăria și adolescența, nu mai exista. Centrul de Plasament Odobești se desființase. Iar Daniela Nicolaș a lucrat o vreme ca șef birou control din cadrul DPC Vrancea.
Dezvoltarea serviciilor pentru adulții cu handicap
În primăvara anului 2003, Daniela Nicolaș a fost numită ca director la Serviciul Public Județean de Asistență Socială, fiind astfel nevoită să se rupă de lumea copiilor și să înceapă lucrul într-un domeniu cu totul nou, acela al adultului cu handicap. „A fost foarte greu… Copiii sunt mai inocenți, mai sinceri și apoi, intram într-un domeniu cu totul nou. Am avut noroc însă de o echipă de adevărați profesioniști care m-au ajutat și m-au integrat în sistemul lor. Eram doar 11 oameni și efectiv nu aveam, pe atunci, nimic… În acea perioadă, însă, am avut cea mai importantă experiență profesională din viața mea pentru că am lucrat cu DFID, pe scurt cu o echipă de englezi care implementau proiecte pilot în Vrancea și Sibiu, ce vizau dezvoltarea serviciilor sociale din România. Atunci am fost o săptămână în Anglia și am putut vedea servicii sociale la superlativ. Tot atunci mi s-a născut un vis: să dezvoltăm și în Vrancea servicii similare. Åži astfel, dacă în 2004 nu existau la noi în județ decât două tipuri de servicii sociale specializate, acum avem 13”, spune Daniela Nicolaș.
72 de ore în care l-a redescoperit pe Dumnezeu
Astăzi, Daniela Nicolaș este directorul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Vrancea și în același timp, soție și mama unei fetițe, Ramona și a unui băiețel, Åžtefan. După fiecare zi de muncă, se îndreaptă cu dragoste spre ei, singurul moment al zilei când se întâlnesc cu toții fiind seara. „Mâncăm împreună, apoi ne jucăm, vorbim iar după ce copiii se culcă stau la povești cu soțul meu… Suntem norocoși și fericiți că ne avem unul pe celălalt. A fost un moment în viață, mai exact 72 de ore, în care am realizat că nu poți fi mereu învingător, că necazurile nu pot fi mereu ale altora ci și ale tale. Am realizat cât de important este să ai alături familia, să ai prieteni din aceia care te susțin și în momentele grele. Am trăit un moment care a fost cel mai dureros din viața mea și atunci l-am redescoperit pe Dumnezeu”, spune Daniela. A fost momentul în care l-a adus pe lume pe micul Åžtefan. Se născuse prematur și medicii i-au spus că următoarele 72 de ore sunt critice… Cu alte cuvinte, că în 72 de ore se putea întâmpla orice. „În toate aceste ore nu am vărsat o lacrimă. Întâmplarea a făcut ca în acea perioadă să se nască mai mulți copii prematur iar medicii, aflând că sunt psiholog, mă trimiteau să vorbesc cu mămicile ce se aflau în aceeași situație ca a mea. Dar când a venit doamna doctor Dușinschi și mi-a spus că băiețelul meu este bine, sănătos și o să crească mare, am izbucnit în la-crimi. Åži i-am mulțumit lui Dumnezeu”, spune Daniela. Mărturisește că nu reușește prin viu grai să-și exprime mereu sentimentele față de cei dragi și de aceea, uneori pune mâna pe condei și scrie… Așterne pe hârtie poezii sau povești inspirate de copiii ei, de propriile trăiri, de gesturi mărunte dar semnificative observate în jurul său. Crede în viitor și spune că își dorește să facă parte în continuare din echipa care va dezvolta servicii sociale ca cele din Anglia. „Iar pe plan perso-nal, să îmbătrânesc frumos alături de soțul meu, să fim la fel de buni prieteni. Iar copiii mei să-i iubească pe cei din jur și să le dea Dumnezeu puterea să dăruiască în fiecare zi. Pentru mine, momentele în care dăruiesc sunt cele mai fericite!”, spune Daniela.
