Școala și familia sunt agenți educativi cu mare influență asupra formării și dezvoltării personalității copilului. Parteneriatul încheiat între școală și familie este o relație activă din care rezultă drepturi și îndatoriri ce au ca scop comun asigurarea confortului intelectual și emoțional al elevului. Familia constituie factorul educativ primar. Oferă copilului climatul socio-afectiv necesar, dar și primele noțiuni intelectuale sau morale. Modul de viață al familiei constituie principalul reper în viața copilului, părintele fiind primul său model.
Responsabilitatea familiei crește odată cu intrarea copilului în școală. Atitudinea elevului față de templul învățării depinde în mare măsură de atitudinea părintelui. De aceea părinții trebuie atrași alături de școală, alături de această instituție delegată de comunitate să transmită un set de valori prin care să producă învățarea. Elevul are nevoie să simtă că părinții sunt alături de el, că se interesează de ceea ce se întâmplă la școală.
Școala, la rândul său, prin profesorul diriginte, dar și prin consiliul clasei, are obligația de a cunoaște condițiile familiale ale fiecărui elev. Specialiștii în psihopedagogie consideră că există mai multe tipuri de familii pe care profesorul diriginte ar trebui să aibă autoritatea și mijloacele de a le consilia. Familia severă este cea care pune accent în educarea copilului pe disciplină, ordine, seriozitate. Nu acceptă pedeapsa corporală ca formă de coerciție. Părinții au răbdare să explice, să îndrume, să consilieze copilul.
Familia permisivă consideră că elevul are numai drepturi, nu și îndatoriri, și că îi este permis orice. Copiii acestor familii se adaptează greu la cerințele școlii și ale societății în general. Familia rigidă, datorită lipsei de încredere în copil și fricii de nereușită, este adepta unui sistem de reguli stricte ce nu trebuie încălcate. În felul acesta prejudiciază dezvoltarea copiilor prin limitarea libertății de exprimare și acțiune. Familia libertină, prin lejeritatea deplină în relația cu propriul copil, împiedică maturizarea acestuia. Din lipsă de timp sau din alte motive, transferă întreaga responsabilitate pentru educația elevului asupra școlii.
Copiii care provin din familii ce recunosc rolul important al educației sunt mai încrezători în forțele proprii, mai dornici de a se implica în activitatea școlară. Ceilalți sunt, de cele mai multe ori, nemotivați sau dezinteresați. Parteneriatul educativ dintre școală și familie devine eficient când implicarea părintelui este permanentă și nu numai atunci când apar probleme de învățare și disciplină. Principalele forme de colaborare între școală și părinți sunt: lectoratele cu părinții, ședințele la nivelul școlii sau clasei, convorbirile individuale dintre diriginte și fiecare părinte în parte,
participarea părinților la diverse activități extrașcolare (excursii, serbări), sau chiar antrenarea părinților în amenajarea sălii de clasă. Părinții ar trebui implicați și în luarea altor decizii privitoare la bunul mers al școlii. Ideal ar fi să fie consultați în ceea e privește programele școlare, ghidurile de evaluare, disciplinele opționale, schemele de orar sau programele extrașcolare. Astfel, parteneriatul școală – familie ar deveni o formă de comunicare, de colaborare și cooperare în sprijinul copilului, în acțiunea de modelare a comportamentului acestuia.
Profesor Nina Elena Plopeanu
