Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile) sau Cincizecimea (gr. pentekoste; lat. pentecoste – cincizeci de zile) se sărbătoreşte la cincizeci de zile de la Învierea Domnului (Sfintele Paşti).
Sărbătoarea Cincizecimii, care are loc după Învierea lui Hristos şi Înălţarea Sa la ceruri şi a fost anunţată în Vechiul Testament de profeţii mesianici, este denumită „capătul sărbătorilor”, adică evenimentul cu care se încheie istoria mântuirii realizată de Hristos.
În această zi, când Duhul Sfânt a venit în lume şi S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli, s-a întemeiat la Ierusalim Biserica lui Hristos.
Despre venirea pe pământ a celei de a treia persoane a Preasfintei Treimi, a vorbit însuşi Mântuitorul Iisus Hristos în seara Cinei de Taină: „Eu vă spun adevărul. Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, îl voi trimite la voi”. (Ioan 16, 7)
Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli duminică dimineaţa, în ziua Cincizecimii, în chip de limbi de foc, nu în chip de porumbel ca la Botezul Domnului, spune arhimandritul Ilie Cleopa.
Venirea Sfântului Duh peste Apostoli, care se găseau în foişorul Cinei de Taină, de pe muntele Sion, este descrisă astfel: „Când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi (…) Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta?” (Fapte 2, 1-13).
Despre puterea Sfântului Duh, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „Precum focul cel pământesc preface lutul cel moale într-un vas vârtos, apa şi focul Sfântului Duh, când cuprinde un suflet binegânditor, îl face mai tare decât fierul, deşi el înainte era mai moale decât lutul, aşa că păcatul nu mai poate vătăma sufletul cel acum întărit”.
Părintele Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbeşte despre ce aduce în lume Duhul adevărului, Mângâietorul, şi ne îndeamnă pentru aceasta să-l ascultăm pe Apostolul Pavel, care zice: „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea”. (Gal. 5, 22).
Iar dintre acestea trei, dragostea este piatra fundamentală, pentru că, spune Sfântul Ioan: „noi nu putem simţi bine bucuria mai întâi până ce nu socotim norocirea altora ca pe a noastră, şi binele aproapelui nu îl privim ca pe al nostru. Aceasta însă nu se poate face, dacă mai întâi nu a domnit dragostea întru inima noastră”.
Adică dragostea este asemenea unei rădăcini, produce mii de ramuri ale faptei-bune, se varsă ca un izvor în nenumărate pâraie, şi asemenea unei mame îmbrăţişează pe toţi cei ce scapă la dânsa.
Mai mult decât atât, arată Părintele bisericii, Sfântul Apostol Pavel o numeşte plinire a legii.
„Căci unde este dragostea, de acolo lipseşte micimea sufletului; unde este dragostea, de acolo pier patimile cele nebune ale inimii, căci dragostea, zice Apostolul, ‘nu se trufeşte, nu se îngâmfează, nu se poartă cu necuviinţă’ (I Cor. 13, 4-5). Dragostea nu pricinuieşte aproapelui nici o vătămare, şi unde domneşte dragostea, acolo nu se vede nici un Cain şi ucigaş de frate” (Pogorârea Sfântului Duh – Sfântul Ioan Gură de Aur).
„Cain a rămas în viaţă şi a secerat rodul faptei sale”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „căci şi-a petrecut zilele sale întru frică şi cutremur, Abel însă zăcea pe pământ sugrumat, dar vorbea după moartea lui cu mai mare curaj decât acela. Precum pe Cain păcatul l-a făcut atât de nenorocit, încât ducea o viaţă mai amărâtă decât moartea, aşa pe Abel fapta cea bună l-a făcut încă şi după moartea sa mai slăvit şi mai renumit decât înainte”.
Aşadar, ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru ca noi atât aici, cât şi în cealaltă viaţă, să avem o încredinţare tare şi să primim fericita bucurie ca rod al acestei sărbători să aruncăm hainele cele necurate ale sufletului, dar mai ales ura şi nemulţumirea.
Dogma despre Treimea dumnezeirii este fundamentală şi are implicaţii asupra întregii învăţături creştine, Duhul Sfânt, a treia persoană a Sfintei Treimi, care a fost dăruit comunităţii apostolice primare, a înzestrat Biserica cu tot ceea ce era necesar organismului creştin: propovăduirea Evangheliei, Sfintele Tainele, harismele, diaconia.
Existenţa istorică şi orice acţiune sacramentală depind de la întemeierea Bisericii de invocarea Duhului Sfânt.
După primirea Duhului Sfânt, Sfinţii Apostoli, trăgând sorţi, s-au dus în toate părţile pământului să vestească Evanghelia mântuirii şi credinţa în Iisus Hristos, începând de la Ierusalim.
Iar prin Sfinţii Apostoli, Duhul Sfânt a fost transmis în lume tuturor celor ce cred în Hristos, prin Sfintele Taine ce se săvârşesc în Biserică de către preoţi şi episcopi. (surse: https://www.ioanguradeaur.ro; Dicţionarul de Teologie Ortodoxă, 1994)
Tradiții, obiceiuri și superstiții de Rusalii
Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt a fost numită în româneşte „Rusalii” de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană, consacrată cultului morţilor. Creştinii au preluat obiceiul roman, făcând din sâmbăta dinaintea Rusaliilor una din zilele de pomenire generală a morţilor.
În unele zone ale ţării, în sâmbăta Rusaliilor se împart oale împodobite cu flori şi cu un colac deasupra pentru pomenirea morţilor. În duminica Rusaliilor se împart farfurii frumos împodobite pentru vii.
Obiceiul, moştenit de la evrei, de a împodobi casele şi bisericile cu ramuri verzi şi flori se continuă şi astăzi. La finalul Sfintei Liturghii din ziua praznicului Pogorârii Sfântului Duh sunt binecuvântate frunzele de nuc sau de tei – simbol al limbilor ca de foc ce au stat deasupra capetelor Sfinţilor Apostoli. Nucul şi teiul au un simbolism apropiat de cel al Duhului Sfânt. Se ştie că nucul, datorită iodului, are efecte terapeutice. Şi Duhul Sfânt are efecte terapeutice asupra sufletului. Iar teiul, are flori medicinale şi înmiresmate, asemenea Duhului Sfânt, care ne înmiresmează viaţa cu darurile sale. În unele zone, oamenii îşi împdobesc casele şi gospodăriile cu ramuri de tei, nuc, plop sau stejar, pentru a alunga răul şi bolile. Ramurile de tei au o simbolistică aparte în această sărbătoare: se crede că teiul fereşte gospodăriile de grindină sau de duhurile rele ale zânelor. Flăcăii le aduc din păduri, după care se sfinţesc la biserică, iar credincioşii le iau acasă şi le pun la icoane.
Ramurile de tei, soc sau mure sfinţite de Rusalii se folosesc ca leacuri tot restul anului. În tradiţia populară se spune că numai până la Sânziene plantele au puteri vindecătoare.
În unele regiuni se dansează „Jocul Căluşarilor”. Astfel, se spune în popor că leacul cel mai folosit pentru cei atinşi de Rusalii este jocul căluşarilor.
În alte zone, femeile fac descântece pentru alungarea Ielelor, iar uşile se ung cu usturoi, pentru că se crede că aşa va fi păzită casa de rele şi ghinion tot restul anului. Spiritele rele se mai alungă prin ritualuri gălăgioase şi pocnituri cu ramuri de tei. În unele gospodării se prepară unsori care se dau pe ugerele vacilor, pentru a le spori laptele. Tot de Rusalii, în Ardeal există obiceiul cunoscut ca “udatul nevestelor”, când femeile sunt stropite cu apă pentru a fi sănătoase şi frumoase tot restul anului. În anumite zone se spune că dacă de Rusalii este timp frumos atunci toată vara va fi frumoasă şi rodnică.
Oamenii din popor ştiu că de Rusalii sunt câteva reguli care trebuie respectate. Nu trebuie să se certe, să spele, să călătorească departe de casă şi nici să meargă „la scăldat” pentru că se spune că pericolul de înec la această sărbătoare este mult mai mare.
