Puii de pasăre căzuţi din copac trebuie preluaţi doar dacă sunt răniţi, iar în cazul în care au nevoie de îngrijire, aceasta trebuie oferită într-un centru de reabilitare, precizează Oana Vasiliu, medic veterinar la Centrul de animale sălbatice al Fundaţiei „Visul Luanei‟. Preluarea puiului şi îngrijirea lui acasă poate să îi afecteze şansele de supravieţuire, deoarece, în cele mai multe cazuri, nu îi este oferită hrana adecvată, iar pasărea învaţă să relaţioneze mai degrabă cu oamenii decât cu indivizii din specia sa.
Oana Vasiliu a menţionat că juvenilii învaţă să zboare de-a lungul unei perioade mai îndelungate şi, chiar dacă ajung pe sol, părinţii se află în apropiere şi îi îngrijesc. „Mare parte dintre ei nu sunt chiar pui, sunt juvenili, sunt animale deja mai mari care învaţă să zboare. Contrar a ceea ce apare prin desene animate, păsările, când învaţă să zboare, nu sar direct din cuib, îşi desfac aripile şi zboară. Au nevoie de o perioadă destul de îndelungată de exerciţii. Şi atunci părăsesc cuibul şi încep să ţopăie pe crengile copacilor. De multe ori ajung pe sol, unde, dacă nu prezintă probleme, trebuie lăsaţi, pentru că părinţii se ocupă în continuare de ei. (…) Ideea ar fi să nu preluăm puii căzuţi din copac decât dacă sunt răniţi şi dacă sunt foarte multe pisici în zonă. Atunci trebuie sunat cineva care ştie ce e de făcut. În cazul în care chiar este nevoie de ajutor, centrele de reabilitare pentru asta există‟, a precizat ea, pentru AGERPRES.
Dacă există pisici în zonă, puiul trebuie aşezat pe o creangă mai înaltă a copacului. În cazul în care puiul e prea mic, iar penajul nu i s-a dezvoltat, el poate fi pus într-un cuib improvizat. „Pisicile nu sunt prădători naturali, sunt prădători introduşi de om şi, din păcate, au un impact foarte mare pentru fauna nativă. Putem doar să încercăm să ferim puiul de ele, cât de mult posibil, adică să îl punem mai sus. Dacă vorbim de un pui fără penaj, acolo discuţia este uşor diferită, pentru că acela e un pui foarte mic, care a căzut din cuib sau a fost aruncat din cuib de către ceilalţi fraţi mai mari decât el. Acesta poate fi pus în copacul respectiv, însă într-un cuib improvizat. Nu are rost să îl pui pe crengi, pentru că o să cadă. El e mai mic, nu are ce să caute în afara cuibului. Şi atunci se poate improviza un cuib – merg foarte bine ghivecele de flori, care au deja nişte găurele în partea de jos. Se pot pune bucăţele de hârtie sau fân, iar structura aceasta se agaţă cu o sârmă, eventual, în copac, cât mai sus, unde reuşim să ajungem‟, a declarat ea.
În cazul puilor de raţă găsiţi prin oraş, este bine să fie ţinuţi până ce femela se întoarce după ei. În momentul în care mama lor revine, trebuie eliberaţi cât mai rapid. Pescăruşii este bine să fie aşezaţi înapoi în cuib, însă doar dacă se cunoaşte cu certitudine locul din care au căzut. În situaţiile în care cuibul iniţial nu poate fi identificat, este de preferat să fie aduşi la centru. La Fundaţia „Visul Luanei‟ sunt îngrijiţi anual aproximativ o sută de pescăruşi, iar cei care se ocupă de ei iau măsurile necesare astfel încât păsările să nu se obişnuiască cu prezenţa oamenilor. Metodele au dat rezultate, astfel încât o parte dintre juvenilii inelaţi îngrijiţi la centru au fost găsiţi chiar şi trei ani mai târziu, în libertate.
„Puii de pescăruş de multe ori au cuiburile pe clădiri foarte înalte şi atunci, în momentul în care ajung pe sol, sunt destul de departe de locaţia iniţială. Ei sunt şi foarte rapizi, aleargă, se îndepărtează de locul iniţial. Dacă încerci să duci un pui înapoi, e bine să nu nimereşti cuibul unui alt pescăruş, care s-ar putea să îl rănească. Dar în cazul majorităţii păsărilor, iar aici vorbim de păsări mici – piţigoi, sticleţi, vrăbii, chiar şi ciori – pui de răpitoare de zi, de noapte, deci bufniţe, ulii, şoimi… toţi trebuie lăsaţi acolo, în momentul în care sunt găsiţi căzuţi. Sau puşi pe crengile copacului, mai sus, încât să nu se ajungă la ei‟, a afirmat ea.
Puii care necesită îngrijire trebuie duşi la centru, deoarece preluarea lor acasă nu este o variantă bună. De exemplu, în cazul bufniţelor, dacă nu sunt hrănite adecvat (în general, cu rozătoare) ajung să sufere de rahitism sau să prezinte fracturi, din cauza lipsei de calciu. Pe de altă parte, chiar dacă vor fi îngrijiţi în centru şi nu se vor obişnui cu prezenţa umană, juvenilii nu vor avea şansa de a prelua o serie de deprinderi de la părinţii lor, inclusiv modul în care să îşi procure hrana.
„Majoritatea dintre ei, imediat ce devin independenţi, adică după ce părăsesc cuibul şi se pot hrăni singuri, mai rămân cu părinţii lor. De exemplu, o lună de zile, în cazul răpitoarelor de zi. Ciorile rămân până la şase luni cu părinţii şi familia şi le învaţă comportamentul. Dacă vor fi preluaţi, vor fi lipsiţi de comportamentele acestea, care le cresc foarte mult şansele de supravieţuire. Deci, implicaţiile sunt foarte mari‟, a declarat Oana Vasiliu. Îngrijirea acasă poate să aibă şi implicaţii psihologice, iar faptul că puii se obişnuiesc cu prezenţa omului poate să le compromită şansele de supravieţuire pe termen lung. (…)
