Așa cum am promis în episodul anterior, am pornit din nou la drum pe meleagurile frumoase ale Vrancei, de data aceasta mai repede decât credeam și noi, poate că și timpul bun de afară a fost un factor determinant. Vă aducem de data aceasta în atenție povestea unui om simplu, a unui gospodar, Gheorghe Bălan din comuna Dumitrești, sat Față, omul care vorbește păsăreasca, nu cu păsările, ci cu oamenii!
Am auzit de Gheorghe Bălan, cel care știe păsăreasca de la un domn care ne citește, ne urmărește fiecare serial al nostru din „Monitorul de Vrancea”, dar care vrea să rămână în anonimat și îi respectăm dorința. Așadar ne-am pus la drum și am pornit-o din loc să dăm de omul cu pricina. Ne închipuiam cum o arăta!, cum o fi „păsărescu” acesta de știe limba asta și ce fel ne vom descurca cu el. Am ajuns în comuna Dumitrești, iar din centrul localității am urcat dealul Giurcarilor spre satul Față. După ce am trecut de lacul Dogean la o intersecție de drumuri am luat-o la stânga și am urcat puțin. Am oprit la o căsuță mai sărăcăcioasă și întrebăm de „păsărilă”, însă bătrânica care ieșise la poartă nu a știut să ne spună mare lucru – ea se certa și își dojenea câinii din curte care lătrau la noi.
Așteptăm puțin și pe drumul dinspre deal apare o mașină, o cunoașteam pe doamna respectivă, e vorba de Aurelia Bacchiocchi care ne întreabă ce facem prin sat. Îi spunem că îl căutăm pe Nea Gheorghe, un nene care știe limba păsărească. Doamna stă un pic și spune: „Da îl știu! E George Bălan, Tăsoiu, vedeți că e mai sus un pic! E chiar lângă casa mamei mele!”. Ne luăm rămas bun de la doamna Aurelia și ne continuăm drumul. După curba din deal și spusele doamnei ne calculăm pe unde l-am putea găsi pe omul cu pricina, ne oprim și strigăm la poartă. Iese un bătrânel micuț și simpatic, vesel, cu ochii albaștri și zâmbitori care acceptă de îndată să stea de vorbă cu noi. Ne scoatem aparatele și începem povestirea. Gheorghe Bălan ne-a spus în limba lui cum îl cheamă, însă să știți că această limbă, acest cod secret dacă vreți să îi spunem așa, nu se vorbește cu păsările cerului cum s-ar crede inițial, ci între oameni.
Păsăreasca a vorbit-o cursiv de la 9 ani până pe la 15 ani când a cam abandonat-o în vorbire. Omul spune că dacă nu știi limba, asculți și te uiți precum „curca la lemne”. „Bp epi oporp epe adică Gheorghe, Bp ăp bl apa np, adică Bălan sunt din satul Față comuna Dumitrești și am 65 de ani. Pe mine toată lumea în sat mă știe de George, așa m-au alintat la naștere părinții mei. Asta cu limba păsărească o știu de când eram mic copil. Cred că aveam în jur de 9 sau 10 ani și aveam un verișor mai mare care era elev la Liceul Dumitrești, el m-a învățat. Copiii de acolo, între ei, învățau și foloseau această limbă. Acum sincer mă cam bâlbâi la anumite chestii, că na, sunt atâția ani de zile de când nu am mai vorbit-o. Atunci vorbeam cursiv păsăreasca așa cum vorbim noi acum normal limba română.
Limba asta e un fel de cod secret, în sensul că dacă altul nu știa, noi puteam să vorbim despre acela și el să nu priceapă nicio iotă. Dacă eu vorbesc cu un italian păsăreasca, el nu are cum să înțeleagă ce spun eu, dar nici eu pe el, că eu nu știu limba italiană, dar o pot învăța, el păsăresca mea nu. Am vorbit limba asta până pe la 15 ani cred, cu prietenii de seama mea care știau și ei, că nu poți vorbi cu unul de pe drum care habar nu are și se uită la tine precum curca în lemne”, ne spune George Bălan și în limba română, dar și cu cuvinte în păsărească.
„Acum 50 de ani fetele erau cucerite în păsărească”
Ei bine, dacă astăzi fetele sunt cucerite prin mesajele trimise de pe telefoanele mobile, sau pe diversele rețele de socializare, în urmă cu 50 de ani, când vorbitorul nostru stăpânea foarte bine acest limbaj, fetele erau date pe spate și se îndrăgosteau de la sfârâiau călcâiele, cu ajutorul limbii păsărești. Rudele și părinții fetelor nu aveau cunoștință de ceea ce vorbeau flăcăiandrii prin sat și chiar în prezența lor. „În mare parte foloseam păsăreasca pentru a vorbi cu fetele din sat, dar trebuia ca și fata respectivă să știe. De multe ori vorbeam și părinții fetei habar nu aveau ce spunem noi acolo sau frații mai mici.
De exemplu: Lepe nupu ța pa – Leana, sau Lenuța, ea știa ce îi spun eu, Ve pi no po, la pa mi pine pe – adică Vino la mine!, se pune câte un P în loc de litera respectivă. Nici eu nu am mai folosit-o și poate mai greșesc în exprimare pe ici pe acolo, trebuie să mă gândesc înainte la cuvinte și apoi să vorbesc în păsărească. Uite să mai spun ceva: Pe pe iupu bipi e pe!, adică Te iubesc! Sau Apa ip la pal lp ba pa lp – Hai la Bal! Din ce știu eu, nu mai e nimeni în sat care să mai folosească și să vorbească această limbă. Copii mei nu știu, nici nu au vrut să o învețe. Eu le-am explicat, am încercat să vorbesc cu ei, dar nu le-a plăcut și nu știu limba. Eu îmi văd singur de treburile mele în gospădărie și am ce face. Femeia este plecată într-o altă parte ca să spun așa”, mai spune George.
Și, cum omul își ține sărbătorile tradiționale și nu pe cele împrumutate peste noapte de la străini, a ținut să treacă în revistă și ziua de 24 februarie, respectiv a Dragobetelui la români! Mesajul lui a fost simplu, din păsărească în română: „Te pe iupu be pe iupu! – Te iubesc!”. L-am lăsat pe George Bălan acolo în satul lui, unde s-a născut, a crescut și și-a întemeiat o familie, are doi copii care la rândul lor au și ei copii, dar care nu au învățat păsăreasca. Va dispărea oare limba asta odată cu ultimul „mohican” din satul Față din Dumitrești? Nu știu să vă răspund la această întrebare! Poate timpul, poate oamenii, poate cine știe ce și când, o minune va face ca satele noastre românești să fie din nou populate, să aibă suflul de odinioară, să fie pline de viața, așa cum erau în urmă cu 10, 15 sau 20 de ani.
Astăzi din păcate pustia pune stăpânire cu fiecare zi ce trece peste așezările rurale din România. Tinerii nu mai locuiesc deloc aici, poate vin din an în Paște pe la locurile unde au văzut întâia oară lumina zilei, au învățat să facă primii pași în viață și și-au petrecut cea mai frumoasă etapă – copilăria. Bătrânii rămași, legați de glie și de sat, se sting încet precum o lumânare, precum o casă care odată frumoasă și plină de viață se dărâmă și din care poate mai rămân doar bolovanii care au fost puși la temelia ei. Noi continuăm să sperăm, să mergem mai departe, pe jos, cu mașina ori cu căruța și să vă aducem în prim plan ce e mai frumos, mai interesant și de prețuit în acest județ lăsat de Dumnezeu aici, la răscruce de vânturi.
Redescoperim Vrancea așa cum este ea! Iar dacă știi o legendă, o poveste, un om, un erou, o istorie locală, ceva deosebit și vrei să le faci cunoscute tuturor, nu ezita să ne contactezi! Suntem Aurel Șelaru și Marian Găloiu, pe curând, la o nouă aventură din serialul „Redescoperim Vrancea!”, numai în „Monitorul de Vrancea”.
Surse foto și video:
Aurel Șelaru – https://www.facebook.com/profile.php?id=100088455577817
Marian Găloiu – https://www.youtube.com/watch?v=qvoII2hluRU
