Pe Ana Maria Bărbosu o știu de pe când începea să însemne ceva în gimnastica românească la nivel de copii. O știu de la antrenamente, dar mai mult din concursuri la capătul cărora, de regulă, era chemată pe podiumuri pentru premiere, ca și alte fetițe de la Focșani. Și – probabil nici o coincidență – ca și Andreea Preda de la Constanța, actuala ei colegă de lot, ori de buna ei prietenă Iulia Trestianu, alt remarcabil talent al gimnasticii. S-a întâmplat ca Ana să rateze într-un concurs. Nu aveam să-mi dau seama dacă nu observam, într-un colț de podium de sol, un ghem de fetiță plângând și pe mama ei încercând să-i spună ceva. Am crezut că o ceartă! M-a liniștit profesoara ei, Daniela Trandafir care mi-a spus că Ana plânge de supărare că nu i-a ieșit exercițiul așa cum și-a dorit.
După finala europeană de la bârnă unde Ana avea șansa la o medalie – fusese cea mai bună în calificări, cu o notă care nu a fost depășită nici de campioana europeană a probei, mi-am reamintit acel îndepărtat episod. Campioana de la Focșani a ratat – a alunecat de pe bara pe care aterizase dintr-un salt înapoi, a continuat exercițiul, dar a terminat a opta într-un concurs în care dacă nu avea acea eroare era campioană. După coborâre, a stat puțin alături de celelalte concurente după care a plecat. Stingheră. Cu singurătatea sportivei ce alunecase din vârf… Ce-o fi fost în sufletul ei?! Dar nu mai era fetița de 10-11 ani, din sala de la Focșani, ci domnișoara de 16 ani, la primul ei an de seniorat în Naționala României.
Nu a mai plâns ca atunci. A revenit pentru concursul de la sol pe care l-a parcurs fără greșeală și pentru care a obținut cu aproape jumătate de punct mai mult decât în calificări. Avea să termine pe locul 4. De data asta a plâns în îmbrățișarea antrenorului Lucian Sandu. Era probabil plânsul pe care l-a ținut în ea din momentul în care a alunecat de pe bară până atunci și în care nu putea fi decât durere amestecată cu bucurie. Trăire intensă a unui moment ce poate fi definitoriu pentru viitorul ei. După terminarea competiției, antrenoarea ei de la Focșani, Daniela Trandafir, mi-a spus că i-ar fi plăcut să o ia în brațe după ce a coborât de pe podium de la bârnă. Cu siguranță că Ana știe asta și că va învăța să-și stăpânească emoțiile pentru a putea avea după fiecare concurs lumina din priviri și frumusețea zâmbetului din imaginea ce ilustrează textul și în care Ana este împreună cu profesoara ei de la Focșani, Daniela Trandafir, la Primăria din Sedan, în ziua întâlnirii de gimnastică Franța-România, premergătoare Campionatelor Europene. În fond, Ana Maria Bărbosu este, ”un copil minunat” așa cum a numit-o într-o postare pe facebook Daniela Trandafir.
