Decembrie 1989… pentru prima data după mulți ani, românii au avut curajul să iasă în stradă și să-și strige nemulțumirile față de regimul comunist. Timidele proteste au luat amploare și s-au transformat într-o adevărată revoluție care a fost resimțită mai mult în Timișoara și București, orașe pe străzile cărora a curs sângele multor români nevinovați. Au trecut 30 de ani de când România a ieșit de sub jugul comunismului… Libertatea i-a costat însă scump pe unii dintre români… sunt 30 de ani de când unele familii își plâng încă părinții, frații sau copiii morți în decembrie 1989. Potrivit oamenilor care au participat la evenimentele din iarna lui 1989, patru vrânceni și-au pierdut viața în vălmășagul evenimentelor.
Cum înțelege un „copil‟ de 22 de ani un eveniment la care nu a participat?! Vorbește cu oamenii, merge la Arhive, la Bibliotecă și.. în final, pune totul cap la cap. Așa am făcut eu. Deși nu eram născută pe vremea aceea, revoluția din decembrie 1989 îmi suscită interesul. Dacă oamenii nu s-ar fi mobilizat atunci, poate că astăzi stăteam și eu la coadă la alimentară, ori mă ascundeam undeva într-un colț de casă uitat de lume ca să ascult ce mai spune vocea democrației de la postul de radio Europa Liberă, asta dacă aș mai fi avut această șansă. Ce am înțeles despre revoluție e că a lăsat în urmă foarte multe necunoscute, foarte mulți oameni cărora le-au murit rudele, prietenii sau cunoscuții împușcați, dar am mai învățat și că revoluția poate deveni un soi de afacere pentru cei care-și vânează drepturile… cel puțin asta spun unele voci.
Dacă Ceaușescu a fost bun sau rău nu am cum să spun pentru că părerile sunt împărțite, unii spun că a fost bun pentru că tinerii aveau un loc de muncă asigurat și o locuință, alții spun că nu pentru că a înfometat populația pentru a plăti datoriile externe, i-a condamnat pe oameni la frig și beznă și i-a torturat, indirect, prin „beciurile Securității”. A fost bine că l-au împușcat atât pe el, cât și pe Elena Ceaușescu în ziua de Crăciun? Nici asta nu pot să spun pentru că, deși suntem un popor preponderent creștin-ortodox, au fost oameni care s-au închinat cu ambele mâini când au aflat că au scăpat de Ceaușescu… au scăpat de tiranie și au îmbrățișat democrația.
Ce înseamnă democrație? Nici acum nu o putem defini exact. Tânăra generație tinde să eticheteze drept „comunist‟ orice om care are idei diferite față de ale lor. Ești „comunist‟ dacă nu rezonezi cu mersul la club și consumul de alcool peste limite, ești „comunist‟ dacă nu accepți ca fiul/fiica ta de liceu să fumeze, ești „comunist‟ dacă fata ta pleacă să se întâlnească cu un băiat și alege fusta cea mai scurtă… și lista ar putea continua. Oare asta este democrația pentru care au luptat atâția oameni?!
La Focșani, revoluția pare să-i fi marcat diferit pe oameni. Dacă pentru unii a fost un adevărat haos care le-a semănat frica în sânge, pentru alții a fost un fel de reuniune a întregului oraș la care s-a scandat: „LIBERTATE!‟, s-au aruncat documente comuniste în loc de confetti, și s-a tras cu arma pentru că nu au avut pocnitori. Nu încerc să iau în derâdere, ci doar subliniez ceea ce am observat în rândul oamenilor… Revoluția de la Focșani a rămas neclară.
„Dacă se întorcea Ceaușescu, eram terminați și noi, și familiile noastre!‟
Pentru a afla ce s-a întâmplat în Focșani în decembrie 1989, am stat de vorbă cu oamenii care nu doar au asistat la Revoluție, ci au fost și activi. George Manta este președintele Asociației revoluționarilor din decembrie 1989, asociație care are 36 de membri printre care se numără și urmașii eroilor care au murit în timpul Revoluției, de asemenea este și unul dintre oamenii care au văzut Revoluția pe viu, nu la televizor.
„În data de 22 decembrie 1989, în jurul orei 11:00 a început Revoluția în Focșani. La Ateneu s-au instalat stații de comunicare de către Puiu Siru, el era atunci angajat al Casei de Cultură și avea în grijă astfel de stații de amplificare a sunetului. Printre primii care au ajuns în Piața Unirii m-am aflat și eu, am plecat pe la 11:00 fix de acasă cu bicicleta fiicei mele, un pegas pe care l-am lăsat lângă Obelisc și am urcat în balconul Ateneului pentru că atunci se montau stațiile. La Revoluție aveam 36 de ani. Știam deja de la postul de radio Europa Liberă ce se întâmpla la Timișoara și în celelalte orașe din vest. Când am ajuns în Piața Unirii erau cam 10 persoane, imediat ce am instalat stațiile am început să vorbim, eu am vorbit ultimul și am spus: «Ce așteptăm de nu intrăm înăuntru?». Au mai venit și alții, deci se adunaseră cam 50 de persoane, nu mai multe. Am coborât din balconul Ateneului, am spart ușa de la Consiliul Județean… toate încăperile erau goale. Am ajuns până la ultimul etaj unde l-am găsit pe secretarul nr. 2, Dima împreună cu colonelul Bălean care era speriat… el era brunet, dar atunci era galben ca ceara de frică, tremura.
Când s-a intrat în Consiliu a început haosul, s-au spart geamuri, s-au aruncat tablouri, s-au aruncat tot felul de cărți și maculatură comunistă. Am început cu câțiva oameni de acolo, pe care nu-i cunoșteam, să ne organizăm și să facem puțină ordine pentru că trecuse cam jumătate de oră iar afară deja veniseră în jurul sutelor de oameni, întreprinderile au venit mult mai târziu, pe la 13:00 și ceva în frunte cu Stoiciu, cei care se adunaseră erau oamenii din interiorul orașului, lumea era curioasă. În ziua de 22 nu s-a tras la Focșani, în ziua de 23 s-a tras după Hotel Unirea și la unitățile militare din Sud. Pânâ pe data de 22 au fost doar câțiva oameni reținuți, iar morți am avut din ziua de 24 decembrie… am avut patru morți în orașul Focșani. În ziua de 25 deja ne organizasem: care a mers la Securitate, care a mers cu aprovizionarea, care a fost cu apa pentru că deja se zvonise că s-a otrăvit apa, că vin teroriști… pe 25 deja se liniștiseră apele pentru că dictatorul a fost omorât. Dacă se întorcea Ceaușescu eram terminați și noi, și familiile noastre și toți care au participat la Revoluție…”, spune George Manta, cu un strop de teamă în glas la gândul că lucrurile ar fi putut lua o altă întorsătură.
Imediat după căderea comunismului, întreaga Românie era sub un văl de ceață… oamenii erau liberi dar nu știau ce înseamnă de fapt această libertate. Profitând de această incertitudine instalată în societate, au apărut imediat zvonuri despre otrăvirea apei și teroriști. Zvonuri care nici în zilele noastre nu au fost complet infirmate, pentru că sunt voci care încă le mai dau crezare.
Dezarmarea Securității
Atunci când pronunți „decembrie 1989”, revoluționarii vrânceni se duc imediat cu gândul la Puiu Siru și ale lui boxe care amplificau vocea libertății de la balconul Ateneului Popular „Maior Gheorghe Pastia” din Piața Unirii. Puiu Siru, pe numele său real Paraschiv Usturoi, este unul dintre personajele emblematice ale revoluției din Focșani, așa cum afirmă cei care l-au cunoscut. „Ascultam la Radio Europa Liberă ce se întâmpla în țară și la Timișoara. Puiu Siru a scos boxele la Ateneu, el este el care ne-a animat și pe noi. Am intrat în sediul Consiliului Județean pentru stabilirea situație, cei care se aflau deja acolo aruncau cărți și tablouri pe geam. S-a tras pentru intimidare. S-a tras la Hotel Unirea, în Sud, la blocurile de pe bulevardul București. Erau și copii atunci în Piața Unirii… Eu am ajutat la dezarmarea Securității. Am doi copii pe care i-am dus la o rudă care stătea la blocurile turn, soția era la serviciu, iar eu eram cu grupul de oameni. După ce l-au împușcat pe dictator au început să se liniștească apele‟, își amintește Victor Lupu, antrenor de box în acea vreme la Clubul Sportiv Unirea.
Revoluția din Focșani s-a învârtit și în jurul dezarmării Securității, nu doar asupra calmării mulțimii furioase. „La momentul când a izbucnit Revoluția, am ieșit cu toții în Piața Unirii, ne-am organizat în grupuri, am participat la dezarmarea Securității și în toate zilele revoluției am rămas în Primăria Focșani. Eu știu că s-a tras, am fost și în casă unei doamne, undeva în centru, la Ceasu Rău, la etajul 1 unde avea găuri în pereți de la gloanțe. Eram în pericol tot timpul. Am stat zile și nopți la dezarmarea Securității. Eu am fost sportiv de performanță, am făcut box de performanță” spune Mircea Chelaru, unul dintre revoluționari.
Cornel, fratele lui Mircea Chelaru spune că numai o minune dumnezeiască l-a ajutat să se întoarcă sănătos la fetița lui de 1 an și trei luni pe care a lăsat-o plângând în pragul ușii în acel decembrie nesigur. „Revoluția m-a prins în incinta ISH-ului, aveam o secție de patiserie atunc, la care eram gestionar. Am urmărit la televizor cum decurge totul în țară, în momentul în care s-a anunțat pe post că Ceaușescu e pe fugă am mers în frunte cu toți muncitorii din platforma Sud a ISH-ului, eu eram în fruntea lor cu steagul, ne-am îndreptat spre Piața Unirii, ne-am oprit la Obelisc și am început să scadăm: „Libertate! LIBERTATE! VREM LIBERTATA!”. Am început să ne organizăm grupuri-grupulețe, să acționăm în puncte strategice cum ar fi Consiliul Județean, casa doamnei tovarășe Ghițulica, Ateneul Popular…
Am participat la dezarmarea Securității, arestarea colonelului Zambrea, care era comandantul Securității, inventarierea armamentului și a dosarelor, predarea armamentului și la toate celelalte acțiuni. S-a tras în Focșani chiar de la 14.70 spre Turnul de Apă unde s-au găsit simulatoare, s-a tras după fostul Palat al Telefoanelor, Poșta Veche începând cu ziua de 22 decembrie 1989. La revoluție au fost și copii. Mi-a fost pusă viața în pericol din moment ce am participat la dezarmarea Securității și la toate celelalte acțiuni. Dumnezeu și Maica Domnului ne-au avut în grijă, deci Dumnezeu ne-a ținut în brațe, nu ne-a scăpat, pe cei pe care i-a scăpat îi regretăm și în ziua de azi. Nu putem spune o zi singură în care s-au liniștit lucrurile, pentru că s-a continuat cu Frontul Salvării. Eram căsătorit, aveam o fetiță de 1 an și trei luni, iar fetița mea plângea și mă ține de picior spunând: „Unde te duci, tata meu?‟ Am stat trei zile departe de casă. În astea 3 zile nu am reușit să închid un ochi, nu am mâncat nimic, nu am băut un ceai fierbinte… ‟, spune Cornel Chelaru.
„Am fost somat să mă opresc!”
Uneori, viața bate filmul. Ceea ce povestesc oamenii din timpul Revoluție pare a fi rezumatul unui film tragicomic. Un alt martor al evenimentelor din decembrie 1989 din Focșani este Ion Crihan, un vrâncean care poate scrie cu ușurință o carte despre experiențele prin care a fost forțat să treacă în Epoca de Aur. „Sunt focșănean, locuiesc acum în comuna Cîmpineanca, am două fete. Revoluția m-a prins și la Timișoara, și aici. Pe data de 17 decembrie 1989 am fost plecat într-o delegație și, venind spre Focșani, garnitura a fost oprită la Timișoara, acolo am rămas surprins de ceea ce am văzut în gară, ne-au interzis să coborâm din vagoane și să părăsim gară. Trebuia să stăm acolo cam 12 ore până găseau linia pe care să ne putem continuăm drumul spre casă. Cu toate că ni s-a spus să nu părăsim zona, eu am plecat din gară și am pornit spre centrul Timișoarei. Zona era înconjurată de miliție, cum se zicea atunci, de oameni îmbrăcați în uniforme deosebite pe care nu le-am văzut până atunci, cu toate că mi-am satisfacut stagiul militar, nu știam ce reprezintă cei în uniforme negre. La câteva străzi în apropiere de centrul orașului am fost somat să mă opresc. Am fost dus într-un sediu necunoscut și ținut acolo trei zile. Ne-au dat doar apă, norocul meu a fost că am avut un pachet de biscuiți. Pe data de 21 decembrie, la ora 2/2:30 am ajuns la Focșani. Nu m-am mai dus acasă, am rămas la fabrică. În dimineața zilei de 22 decembrie m-a chemat directorul în birou să mă întrebe de ce am întârziat atât. Pe vremea aceea lucram ca strungar pe niște strunguri foarte mari care încăpeau doar în cazangerie. Lucram în niște condiții foarte grele, înduram un frig extraordinar. Niște muncitori s-au răsculat din cauza asta.Vrancea este singurul județ în care Ceaușescu nu a înnoptat niciodată. Nu a stat mai mult de două ore. Motivul a fost următorul: când s-a încheiat cooperativizarea la noi în țară, singurii din țară care s-au opus foarte mult acestui lucru au fost vrancenii din Vadu Roșca și Suraia. La Revoluție, în Piața Unirii era prăpăd. După ce au intrat în Consiliul Județean, câțiva indivizi au început să aunce pe geam tot ce apucau: cărți, tablouri, acte… tot ce aparținea partidului comunist. Eu am avut multe de îndurat din cauza comunismului, numai de câte ori am fost târât prin beciurile Securității pentru interogații”, declară Ion Crihan.
Un alt veterna al Revoluției este Constantin V. Mândroiu. Avea 42 de ani, la revoluție… deși au trecut 30 de ani de atunci, domnul Mîndroiu rememorează totul ca și cum ar fi fost ieri: „În ziua de 21 decembrie mă întorceam de la București, eram în Serviciul Administrativ Agroindustrial și plecasem după materiale, eram pe la Giurgiu când a început să se tragă. Dimineață, la ora 8:00 m-au oprit câțiva cetățeni cu un camion care plecau spre Bulevadrul Independenței, m-am dus cu ei până în Obor și apoi ne-am întors în Piața Unirii, atunci veneau coloanele de muncitori. Puiu Usturoi… Siru avea boxele sus la Ateneu și în clipa când în sediul Comitetului Județean de Partid a început răscoala, noi am strigat de la balconul Ateneului: «Fraților, ce așteptați?!». Pe 22 decembrie la ora 10:30/11:00 ne-am adunat la Comitetul Județean, fiecare am căutat să aducem liniștea cu toate că deja intraseră indivizi necunoscuți. Am ajutat la restabilirea ordinii și la dezarmarea Securității.‟ Deși anii s-a scurs, Constantin Mândroiu încă și-a păstrat sufletul de revoluționar, mi-a arătat steagul pe care l-a purtat cu el atunci când a ieșit în Piața Unirii… l-a păstrat ca pe o icoană și se mândrește de fiecare dată când are ocazia pentru că acel steag este dovada vie că el a fost acolo printre sutele de oameni care au contribuit la înfăptuirea democrației.
Crăciunul lui 1989, primele amintiri ale libertății… „Dragi tovarăși și pretini!‟
Pentru prima dată după mult timp, sfârșitul anului 1989 a fost cu adevărat motiv de bucurie pentru români… pentru prima dată, românii au sărbătorit Crăciunul și Anul Nou în libertate deplină. Unul dintre ziarele care se tipăreau la acea vreme, Milcovul i-a ținut la curent pe oameni cu privire la mișcarea revoluționarilor. În zorii democrației, Milcovul a devenit Milcovul Liber iar această libertate avea să fie subiectul principal. Cum era văzută libertatea de oamenii din presă? Haideți să aflăm:
„La mulți ani libertate, la mulți ani oameni buni!
Din codrii legendari ai Vrancei și dinspre leagănul pîinii noastre cea de toate zilele vin spre noi colindele cu care veșnicul popor român și-a însoțit prin secoli existența. Prin voia bunului Dumnezeu și cu prețul sîngelui plătit de mii și mii de fii ai acestui pămînt, binecuvîntate fie-le numele, Victoria ne-a redat libertatea și demnitatea și în scări urcă din nou Traian să aleagă loc curat, de arat și semănat. (…) La frontiera dintre ani, să ne întindem mîinile și să ne întărim credința că prin muncă ne vom înnobila trăirea și libertatea. La mulți ani Libertate, la mulți ani oameni buni!‟ (Ovidiu BUTUC, La mulți ani libertate, la mulți ani oameni buni!, Milcovul Liber, sâmbătă, 30 decembrie 1989).
„Crăciunul și Anul Nou nu au putut fi împușcați
Teroriștii, mercenarii și criminalii Zonei Zoster Politice, de tristă amintire, au continuat să tragă în oameni nevinovați, în copii și tineri, în bătrâni și în ochii Istoriei noastre noi, adevărate, cea care ne leagă de Dacia Felix și de Lupoaica albă a Romei. Primul care a tras însă Conștiința noastră națională a fost chiar Teroristul Ceaușescu. Căci el învenina spiritul nostru cu vorbele sale analfabete: «Dragi tovarăși și pretini, aș dori să adresez tutuor mucipiilor și să esprim un salut. Stă în puterea noastră, pentru ca popoarili și dacă și poati primii, în acest gîngîîî, gîî, î, î, î…». Și tot așa mai departe făcîndu-ne să roșim că sîntem români. (…) În ultimele sale zile a tras, prin mercenarii și teroriștii săi peste tot cu o furie carbă, cu adevărat diabolică. Dar nu a putut trage în Crăciun. Și i-a fost scris să moară chiar de Crăciun, pe care l-a urît pentru poporul român. Pios și tragic omagiu tinerilor căzuți! Moarte trădătorilor și acolo în moarte! Fie ca pămîntul țării să le azvîrle afară mereu rămășițele, chiar dacă aceasta n-ar fi decît cenușă.‟ (Florin MUSCALU, Crăciunul și Anul Nou nu au putut fi împușcați, Milcovul Liber, joi, 4 ianuarie, 1990).
Bucuria oamenilor avea un singur nume începând cu 25 decembrie 1989: LIBERTATEA!, iar pentru această libertate și-au dat viața multe suflete ale căror mercenari au rămas poate nedescoperiți.
