Cineva m-a întrebat odată care ar fi pentru mine cea mai frumoasă zi dintre toate, de până acum.
Pot să răspund fără să stau prea mult pe gânduri: o duminică în care am mers cu toții la serbarea sfârșitului de an școlar. E mult de atunci, dar la sat încă se întâmplă așa, duminica este musai să fie curtea proaspăt măturată, la fel și la intrare, în fața porții. Şi de dimineață, desigur, se aud în duminicile de acum şi se auzeau şi atunci, clopotele bisericii chemând lumea la slujbă, aşa că în mai puțin de o oră, biserica devenea neîncăpătoare.
Ne întorceam acasă de la biserică aproape de miezul zilei, cu gândul la bunătățile pe care mama le pregătise cu o zi înainte, aşa că în scurt timp masa scoasă afară sub mărul umbros era plină cu farfurii aburinde şi tot plină, de jur împrejur, de noi, ai casei.
Obligatoriu erau pe masă cele mai bune sărmăluțe din lume, cu mămăliguță tăiată cu ață, se ştie, cu smântână de la văcuța noastră şi nelipsiții ardei iuți din grădină.
Mama ştia cât ne place dulcele şi pregătea mai mereu poale-n brâu, uneori ciocolată de casă, nuci umplute cu cremă, coapte pe ochiul de la aragaz, în formă grea de fontă, sau, de cele mai multe ori, două checuri delicioase presărate cu mult miez de nucă… Doamne, că bune mai erau!
Ca în fiecare duminică, se auzea de după dealuri vocea subțirică a lui Dolănescu, de la vreun pick-up sau magnetofon probabil.
Tata ne împletea câte o coroniţă cu trandafiri din grădină.. mie mi se părea prea mare şi nu îmi plăcea, dar na… nici faptul că trebuia să apar pe scenă să recit poezia şi rolul din piesa de teatru nu-mi plăcea, eram un copil emotiv şi interiorizat.
După-amiază ne pregăteam să mergem la serbare: pe noi, fetele, mama ne îmbrăca în costum naţional cu ie brodată şi codiţe împletite legate cu nişte funde uriaşe. Aveam emoții foarte mari pentru că apăream în fața la atâta lume, aşa că repetam poezia şi rolurile de un milion de ori, până se învălmăşeau versurile cu replicile de-a binelea în mintea mea. Plecam aşadar, mama şi tata în dreapta şi în stânga noastră, iar noi între ei, aveam pe tot drumul chef să ţopăim şi să ne zbenguim.
Dar în scurt timp ne potoleam, când găseam Căminul Cultural plin ochi de părinți, bunici, rubedenii sau pur şi simplu săteni de tot felul, adunați cu ochii țintă spre cortina gata să se deschidă larg şi să ne dezvăluie în toată „măreția actului nostru artistic”. Eheee… să vezi ce hore, ce „braşoveanca”, ce scenete şi ce „brigadă artistică”, toate îndrumate exigent de tovarăşele învățătoare, din culise. Să ne fi încurcat nu era cazul, ar fi fost o adevărată catastrofă „să ajungi de hazul lumii”, aşa vedeam noi proporția evenimentului.
Venea apoi momentul premierii, şi „sesiunea de fotografii”, în grădina mică din fața Căminului: un nene fotograf ne aşeza de la mare la mic, de la mic la mare, toată lumea la poze! Pe noi ne uimea aparatul lui fotografic, mare şi cu blitz… câtă emoție şi acum, de câte ori privesc acele poze alb negru…
Toată lumea era mulțumită: copiii, învățătorii, publicul, iar părinții erau cei mai mulțumiți, de premii, diplome şi mențiuni, ce primise fiecare copil în parte… nimeni nu pleca trist de acolo, asta e clar.
Şi la final ne întorceam spre casă, noi, cu coronițele mari pe cap, ne mai găseam energie să o dăm iar pe zbenguială, de bucurie că se terminase totul cu bine.
Părinţii noştri erau atât de tineri şi de frumoşi şi soarele era atât de blând, cerul atât de curat şi inima mea atât de uşoară, încât nu cred că am mai fost atât de fericită vreodată.
Și dacă mi-ar fi dat să mai trăiesc încă o dată o zi anume din viață, cred că aș alege acea zi, ar fi „Cea mai frumoasă zi”, cum bine spune un cântec drag.
Imagini şi text: Mihaela Trifan
