Profesorul Ștefan Neagu despre femeile din Vrancea care au făcut istorie: de la Tudora Vrâncioaia la Leny Caler și Rita Doria

Ziua Internațională a femeii este sărbătorită, an de an, pe data de 8 martie pentru a ne aduce aminte de realizările sociale, politicile și economice ale femeilor, de-a lungul timpului. Profesorul Ștefan Neagu (FOTO), fost inspector școlar între anii 1976 și 1988, ne prezintă viața unor vrâncence puternice, ce au îndurat suferințe și chinuri, ce au făcut istorie și vor rămâne veșnic în „jurnalul“ scris al Vrancei. Citind acest articol, veți constata că, într-adevăr, femeile au fost, sunt și vor fi mereu puternice. De altfel, femeile au fost dintotdeauna curajoase și au în continuare un caracter puternic.

Profesorul Neagu își exprimă admirația pe care o are față de femeile ce vor rămâne mereu în memoria vrâncenilor. Înainte de toate, în opinia sa, femeia este Sfânta Treime. Mama i-a dat viață, soția l-a împlinit ca bărbat și tată și i-a oferit o fiică, urmaș al neamului românesc. „Fiind zămislit dintr-o lume de pastori, unde a fost auzit pentru prima dată și s-a înregistrat cântecul Mioarei, nu putem uita de „măicuța bătrână cu brâul de lână“. Venind mai aproape, în timp, la fel rămâne în memoria acestor locuri, veșnică întru pomenire, mătușa Tudora Vrâncioaia. Celor care contestă asumarea de către noi a acestei legende le amintesc că „după poticneala dintâi“, cum scrie cronicarul Ștefan Vodă, a adunat fel de feluri de luptători, din care, firește, nu puteau lipsi pastorii obișnuiți să se apere de năvălitori, la fel cum făceau față fiarelor pădurii“ a spus Ștefan Neagu.

Conform site-ului „Țara Vrancei“, Tudora Vrâncioaia l-ar fi găzduit și ospătat pe domnitorul Moldovei Ştefan Cel Mare. Legenda spune că locuinţa bătrânei Tudora Vrâncioaia s-ar fi aflat pe teritoriul actual al comunei Bîrsesti, pe Dealul Dumbrava, şi atunci când marele Ştefan Cel Mare rătăcea descurajat prin coclaurile munţilor, bătrâna româncă, vrednică şi cu mare dragoste de neam, îşi trimite pe cei şapte feciori ai ei (Bârsan, Bodea, Pavel, Negrilă, Spulber, Nistor şi Spânea) să adune toţi flăcăii ce păzeau oile pe plaiurile Vrancei. Mica ceată, luptând cu mult eroism, îl ajută pe Ştefan să-i înfrângă pe duşmani, iar domnitorul, drept răsplată, dăruieşte celor şapte feciori eroi cei şapte munţi ai Vrancei, pe care să-i stăpânească “din neam în neam”, fără vreun amestec şi tulburare din partea cuiva.

Vrâncenii susţin că marele voievod, pentru a întări această danie, ar fi dat vrâncenilor un uric, scris cu litere de aur pe piele de viţel, semnat şi întărit cu pecetea domnească. Cei şapte feciori au întemeiat gospodării vrednice, formând adevărate sate, cărora le-a dat numele lor: Bîrsești, Bodeşti, Păuleşti, Negrileşti Spulber, Nistorești şi Spineşti. Conform acestei legende, întemeietor al satului Bîrseşti este acela dintre feciorii babei Tudora care poartă numele de Bârsan.

Istorie scrisă de vrâncence

Ștefan Neagu ne face cunoscut faptul că femei precum Hortensia Papadat  Bengescu, Leny Caler, Rita Doria, Nini Valeri, Ruxandra Longinescu, Elena Marcu, Vasilica Ciută au dus faima plaiurilor vrâncene nu numai prin jertfele și strădania lor, ci și prin talent și prin relațiile cu biserica (ridicarea unor lăcașuri de cult, clopotnițe, donații). Potrivit celor spuse de profesorul Neagu, și Vrancea a avut o Maica Tereza. Pe  Hortensia Papadat Bengescu, cea care și-a oferit serviciile ca soră de caritate la Spitalul Militar din Focșani. „Se știe că tăvălugul războiului pentru întregirea neamului s-a năpustit cu furie devastatoare peste ținutul Vrancei, unde în timpul ocupației un grup de patrioți au săvârșit fapte eroice în slujba armatei Române, dovediți, judecați și uciși. În urma lor au lăsat mame îndoliate și copii orfani. Numai că niciuna dintre văduve nu s-a mai căsătorit, iar copiii lor au fost ajutați să-și întemeieze gospodării și familii trainice. Am cunoscut acum 13 ani, când lucram la monografia comunei Păulești, pe tușa Ileana, ultimul descendent din familia eroului Ștefănache Săcăluș, fostul primar din Păulești. Mutându-mă la Focșani, cu aceeași recunoștință aș menționa numele unor persoane feminine care trebuie pomenite – Hortensia Papadat Bengescu, cunoscută drept autoare a ciclului Hallipilor, care și-a oferit serviciile ca soră de caritate la Spitalul Militar din Focșani. Cu furgonul sanitar făcea drumul de la spital la gara din Focșani și retur. Din gară prelua răniții, iar în așteptarea trenului, la apropierea de gară, scriitoarei i s-a părut că vede un balaur, ceea ce a determinat-o să dea titlul „Balaurul“ romanului care surprinde acele vremuri grele. Dar, pentru a completa acest portret al scriitoarei, merită menționat că după război, prin anii 1923, familia regală a vizitat Focșaniul, Regina Maria, fiind acompaniată de Hortensia Papadat Bengescu, fiică de general, soția celui mai mare magistrat din Focșani. Interesant este faptul menționat în publicistica vremii că focșăneanca noastră a apărut cu o ținută și o înfățișare încât se întrebau care este regina“.

Leny Caler a fost una dintre cele mai cunoscute personaje feminine din perioada interbelică. Și a fost vrânceancă! A reuşit să inspire mari scriitori, precum Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Tudor Muşatescu, Mihail Sebastian și a dus numele județului nostru pe marile scene. „Rămânând în acele timpuri, trebuie știut că foarte multe femei au suferit preț de doi ani violențe, deposedări de bunuri, inclusiv de alimente, condamnări și deportări. O fată curajoasă din acele timpuri, eleva Leny Caler, absolventa școlii Nr. 6 din Focșani, împreună cu alte colege, au plecat fără știrea părinților pe front să ajute răniții, dar în timpul retragerii, au însoțit Spitalul Militar. După război a ajuns la București, a absolvit teatrul, dând viață unor roluri memorabile pe scenă. La prima apariție, Camil Petrescu, un exigent cronicar teatral, i-a adus binemeritate laude, iar Tudor Arghezi, în „Bilete de papagal“, nr. 473 din 7 septembrie 1930, îi face un portret, notând „Bijuterie albastră în lumina ochilor curată ca o scoică și iute ca o biciușcă ageră și zveltă“, „făptură de humă înflăcărată“, după cum spune profesorul Ștefan Neagu.

Deși multe femei au fost schingiuite, umilite, batjocorite după moartea soților, unele au îndurat multe și au devenit „femei-bărbat“, ce au luptat pentru viitorul copiilor lor, pentru binele acestora. „Pe lângă această evreică excepțională, Focșaniul, de-a lungul timpului, a mai dat scenelor românești și europene pe Rita Doria, Nini Valeri și o renumită solistă numită „privighetoarea Putnei“, Maria Dumitrescu. Să nu uităm de alte femei vrednice de lăudat și de pomenire. Mă opresc asupra Ruxandrei Longinescu (1843-1925), rămasă văduvă cu 8 copii. Și-a luat de la gură cumpărându-le cărți și haine. 7 dintre ei au ajuns profesori: Ștefan, doctor în drept, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române; Gheorghe, doctor în chimie, membru de onoare al Academiei Române; Nicolae, doctor în filosofie, inspector general al învățământului. Cu emoție, ca om al școlii, citesc pe crucea de la mormântul ei – mamă de profesori. Nu trebuie uitate nici femeile care au avut de suferit în cea de-a doua conflagrație și chiar după instaurarea dictaturii comuniste. Aș zăbovi în perioada „terorii roșii“ care s-a abătut asupra noastră, când în munții Vrancei s-a ridicat una din cele mai temerare revolte, în urma cărora a rămas multă durere, jale, suferință și umilințe. Uciși în munți, în închisori și lagăre, eroii revoltei anticomuniste au lăsat în urmă multe văduve, care nu s-au mai căsătorit, și copii orfani. Dar în timpul anchetelor multe femei au fost schingiuite, umilite, batjocorite“, a mai povestit profesorul Neagu.

Acesta amintește drama mai multor femei, printre care o învățătoare din Tulnici ce a fost torturată, lăsată pe drumuri cu doi copii și obligată să predea în diferite școli, de la Nereju până dincolo de Siret. „Nu uit drama învățătoarei Elena Bușilă, care până la arestarea soțului, învățătorul Toader Bușilă, conducătorul mișcării de rezistență din Tulnici, a fost torturată, i s-a smuls părul și unghiile, iar după a fost lăsată pe drumuri cu cei doi copii, casa confiscată, forțată să predea, în fiecare an, din școală în școală, de la Nereju, până dincolo de Siret. La fel au suferit și alte învățătoare: Elena Marcu din Nistorești, soție de preot, Vasilica Ciută din Herăstrău, soție de învățător. Am cunoscut îndeaproape familia Costică Danțiș, din Nistorești, care a trăit aceleași drame, precum și alte familii, mai ales din Bârsești, dar și din Negrilești – profesoara Ancuța Blănuță sau din Nereju, Vidra, Vrâncioaia, Paltin, adică din mai toate satele Vrancei, pentru care le-am și amintit în cartea „Vrancea eroică, Vrancea tragică“.

Dintre toate aceste drame și tragedii, profesorului Neagu i-a rămas întipărit în memorie cum o elevă din Nereju, Sofica Mihail. Învățătoarea i-a cerut ei și colegilor săi să scrie o compunere despre satul natal. Însă, eleva Mihail nu și-a scris tema, motivând că ea nu s-a născut în sat, ci în închisoare.

Profesorul Neagu mai menționează numele Daftinei, soția domnului Moldovean Eustratie Dabija, din ținutul Putnei, care a ridicat biserica Domnească  ce a fost demolată după cutremurul din 1977.

În încheiere, Ștefan Neagu consideră că femeilor ar trebui să le fie cântat mereu un imn de slavă, un imn al nemuririi: „Știu că spațiul nu-mi permite, dar așa cum s-a scris despre „trecute vieți de doamne și domnițe“, tot din această lume ar trebui, nu o carte, ci mai multe despre alte artiste sau eroine, despre profesoare, doctorițe, farmaciste, inginere, jurnaliste, militare, polițiste, sportive. Lor le datorăm frumusețea și dăinuirea vieții, ele sunt ale vieții cheie cum spune un cântec și mereu ar trebui să le cântăm un imn de slavă – imnul nemuririi“.