MEMORIA INTIMĂ A JURNALULUI. Moartea lui Constantin Ghiniță

Mărășești, 29 decembrie 2008, dimineața.

Încă o dată, din uşă, a privit tăcut încăperea ce începea să se lumineze – cărţile care semănau cu nişte animale mici care nu se treziseră încă, tabloul din care soţia lui blândă şi bună zâmbea dintr-un concediu la mare, apoi florile întunecate, fără culoare, draperia lăsată, o cămaşă albă rămasă pe spătarul înalt al unui scaun de lemn, covorul învechit, – şi a ieşit. Avea acea senzaţie inexplicabilă pe care o au câteodată oamenii fără nicio ţintă şi se trezesc dimineaţa devreme, lăsând totul în urmă, într-un fel de postumitate îndepărtată. Constantin Ghiniţă nu ştia că, de fapt, îşi lua rămas bun pentru totdeauna de la micile obiecte care îl slujiseră cu răbdare şi în care firea lui hieratică rămânea ca-ntr-un ierbar.

În dreptul pieţei a privit spre vânzătorii de porumbei şi spre păsările ţinute captive în cuştile de sârmă. Oraşul era trist şi mirosea a păcură de la calea ferată. Doar el, ca un prinţ, îmbrăcat impecabil, – în lungul străzii. A urcat scările instituţiei unde lucra, a deschis uşa de la intrare, apoi pe cea a încăperii unde îşi avea biroul şi s-a aşezat greu în scaunul cu piele roasă, cuprins de epuizarea iraţională a morţii. Instituţia era goală în ziua aceea în care oamenii se pregăteau de Anul Nou și numai femeia de serviciu venise să își facă treaba, mânată de acel devotament care nu este luat în seamă oamenilor simpli.

Probabil se gândea la soarta porumbeilor închiși în cuştile de sârmă când femeia de serviciu, la fel ca în piesa lui Aurel Baranga, Sfântul Mitică Blajinul, i-a adus cafeaua așa cum făcea în fiecare zi. Probabil au schimbat câteva vorbe fără însemnătate. Probabil a întrebat-o de copii. După ce femeia a ieșit, trebuie să fi băut din cafeaua fierbinte de vreme ce, după ce l-au găsit, cana era golită pe jumătate. Probabil și-a spus că femeia de serviciu era mai curajoasă decât el: nu scria literatură și lua viața ca atare. Nu ai fi niciodată poet dacă ai avea siguranța că ai fi nemuritor. Soarta lui, asemănătoare cu cea a porumbeilor care suportau în liniște tirania lumii, închiși în cuştile de sârmă, străbătuse un labirint încurcat, alcătuit din zbucium şi amărăciune. A doua oară, a întins mâna după cafea și atunci a căzut într-o parte, în spătarul scaunului. Arhitectura încăperii devenea neclară, iar micile obiecte neînsuflețite își pierdeau conturul. Murea încet, fără să se împotrivească, în timp ce controversele existenței se estompau (fără să mai ia în seamă ˮororile secolului trecutˮ, cum scria un gazetar local a doua zi, fără respect pentru viață, și moarte). Poate deja intrase în Paradis, acel paradis ˮsub forma unei biblioteciˮ, cum credea Jorge Luis Borges în Cărțile și noaptea.

Încăperea aceea unde l-au găsit a luat pentru totdeauna moartea lui ca s-o păstreze în podele, pereţi şi lucruri neînsuflețite. Într-un fel rămânem în viețile obiectelor noastre plăsmuite și risipite prin locurile unde am stat: haine și cărți, amintiri și lucruri mărunte. Încăperea aceea avea nevoie de acest mister ca de un chiriaş care să semene cu Isus, care să-i deschidă uşa şi să se aşeze din nou în scaunul gol, din piele roasă, cu spătarul înalt, și să scrie poeme cu mâna. Poate odată și-odată zidurile se vor nărui răpuse de vreme, dar se vor întreba veșnic, în inima lor necunoscută de molozuri și var, dacă chiriașul lor a murit ori s-a lăsat dus de firea lui…

Acasă, în aşteptarea stăpânului, cămaşa albă rămasă pe spătarul înalt al scaunului de lemn iriza în lumina tăcută, care se strecura prin deschizătuta draperiilor lăsate.

Constantin Ghiniță, poet, a murit la Mărășești, în scurta zi de 29 decembrie 2008. Presa literară nu i-a acordat niciun spațiu demn de universul poemelor sale.

GOIA LILI

goia.lili@yahoo.com