Pe nisipul fin al mării, eu am scris numele tău…peste noapte-a venit valul și l-a șters, îmi pare rău…
De fiecare dată când ajung la Marea Neagră, pe bucata ce aparține României, mă minunez de culoare. Nu, nu de culoarea mării, de culoarea fetelor de pe plajă. Și nu o spun cu invidie sau răutate, mai mult de curiozitate, să aflu și eu cine vă asigură tencuiala, genele și lănțișorul.
Măi dragile mamei, oare dacă v-ați bălăci fără un kilogram de fond de ten, fără rimel sau ruj, credeți că apa ar fi mai puțin sărată?! Am uitat, voi nu vă bălăciți, doar defilați.
Întotdeauna am admirat o femeie îngrijită, o femeie cochetă, o femeie care are grijă de ea și se aranjează chiar și când cumpără cartofi de la colțul străzii. Dar, dragile mele, m-am bucurat că fiu-miu are doar doi ani și nu am fost nevoită să îi explic, de ce eu (mă-sa) nu am venit pe plajă pregătită de carnaval. Și totuși, revenind la curiozitățile mele, de ce mai veniți la mare dacă nu vă udați, dacă nu atingeți nisipul fără papucei cu platformă, de ce mai bateți câteva sute de kilometri doar ca să blestemați briza mării care vă strică buclele. De ce?! Eu înțeleg că trebuie să arătați bine, dar unele dintre voi arătați mai stresate decât la birou. Încercați mâine fără tencuială, vedem ce iese! Hai la mare, hai la soare fără gene sclipitoare.
