Chiar dacă o cunosc de peste 20 de ani și chiar dacă am petrecut timp împreună de-a lungul acestora, să stau de vorbă cu Lidia Boc a fost, și de data aceasta, o încântare și un privilegiu! Nu i-am spus niciodată că i-am admirat mereu elocvența și eleganța discursului. Că m-a emoționat și intimidat rafinamentul și distincția de necontestat ce răzbat din toată ființa ei, în orice situație ar fi pusă! Cu așa ceva te naști, dobândești sau este apanajul celor cu ,,sânge albastru”? ,,Mereu îi spuneam mamei, în tinerețe, că eu nu sunt frumoasă. Åži ea-mi zicea, ,,lasă mamă că tu ești distinsă”!”, mi-a răspuns, râzând. Așadar, te naști! Pentru că Lidia Boc a venit pe lume într-o familie simplă, modestă, dintr-un tată preot și o mamă bună și blândă. Doi părinți care au ținut, mai presus de orice, ca fiica lor, unica lor fiică, să învețe, convinși fiind că numai așa va răzbate.
,,Părinții mei s-au cunoscut la o nuntă la Odobești. Tata era din Roman, mama verișoară cu mireasa. S-au căsătorit și au plecat la parohia Ezereni-Bălți. Acolo era război, oamenii erau foarte săraci… Mama a făcut tifos exantematic. Năvăliseră rușii. Mama mai avea două săptămâni până să mă nască și atunci, tata a hotărât să o aducă la Odobești să nască, iar el s-a întors după bagaj. Dar l-a pierdut. Au rămas fără nimic… I se dăduse o parohie în Râmnicu Vâlcea dar a avut noroc, că episcopul de atunci i-a făcut o bucățică de parohie în satul Olteni, comunaVârteșcoiu. Tata, Mihai Horodniceanu îl chema, a fost un foarte bun teolog, dar nu habotnic, iar lumea l-a îndrăgit… Acolo, în Olteni, am făcut patru clase, apoi am venit la Focșani, la Åžcoala nr. 4, Åžcoala evreiască, unde este acum Åžcoala nr. 9. Aveam 10 ani, eram în clasa a V-a. Trei luni am stat în gazdă la protopopul lui tăticu, cred că era securist, știa foarte bine rusește și avea legături cu Iuri, un ofițer rus. Eu dormeam cu fata protopopului și într-o noapte, Iuri a sărit geamul, pe mine m-au luat și m-au pus pe jos, credeau că dorm, și ei și-au făcut treaba în pat… Mi-a fost foarte frică, pentru că Iuri avea pistol. N-am spus nimic, dar a doua zi am fugit acasă și am povestit”, își amintește Lidia Boc.
„Trebuie să înveți mai mult ca ceilalți, să nu ți se poată reproșa că ești fiică de preot”
Erau vremuri tulburi, începuse prigoana comunistă împotriva preoților. ,,Din cauza asta nici nu m-au făcut pionier, iar tăticu a avut o frică de acele vremuri pe care mi-a imprimat-o și mie. Vroiau să-l prindă, să-l trimită la Canal… Trei lucruri îmi tot spunea tăticu, și zicea să nu le încalc niciodată. Primul: ,,tu tre să muncești mai mult decât ceilalți, să nu aibă nimeni să-ți reproșeze că ești fată de preot”; al doilea, să merg pe partea stângă să nu mă calce mașinile; al treilea, să nu calc niciodată pe o gură de canal. Pentru că după ce am plecat de la protopop, am stat în gazdă la folcloristul Ion Diaconu – care era închis, deținut politic, și s-a întors când eram eu acolo – și la sfârșit de săptămână veneam acasă. M-am împrietenit cu fiica lui, Paula și la ei am văzut cea mai frumoasă bibliotecă din viața mea! Plătea tata 300 de lei gazdă, aducea o căruță de lemne și m-am dus cu plapuma mea. Acasă mergeam săptămânal… Până când a venit vremea să intru la liceu”, povestește Lidia Boc.
La Liceul Unirea a intrat cu multă greutate, și nu pentru că nu ar fi trecut cu brio examenul, ci pentru că cineva a știut că este fată de preot. Ca să nu se mai știe de numele ei, tatăl a recurs la un tertip: a dus-o la un liceu din Ploiești și apoi, cu foarte mari intervenții, a transferat-o la Liceul Unirea. ,,În 1962 am terminat liceul ca șefă de promoție. I-am avut colegi pe doctorul Brătășanu, pe profesorul Mândrescu Enache, Mia Constantinescu, Crăiță Mândră Vasile, Liviu Åžtefănescu… Toți am făcut ceva în viață…”, spune Lidia Boc.
Mărturisește că ar fi dorit să se facă arheolog pentru că întotdeauna i-a plăcut istoria, lucrurile vechi, însă cum era fată de preot, iar dirigintele ei, profesorul Untaru, era singurul care știa asta, i-a chemat tatăl la școală și l-a convins să nu cumva să o lase acolo. „Se intra pe dosare: 75% din locuri pentru copii de țărani și muncitori și 25% pentru cei cu părinți funcționari. Apoi m-am decis să dau la Iași, la o facultate neutră din punct de vedere politic. Am făcut Institutul Pedagogic, în 1966 l-am terminat și m-au repartizat ca profesor la Vîrteșcoiu. Dar mama nu m-a lăsat, a spus ,,chit că eu râcâi pământul, tu te duci la Universitate”. Åži așa am făcut încă trei ani la Facultatea de Biologie, am absolvit cu nota cea mai mare ceea ce mi-a permis să-mi dau toate gradele la timpul potrivit”, a explicat Lidia Boc.
O viață dedicată educației
Pasiunea pentru profesie și dragostea pentru copii au fost ingredientele care i-au clădit Lidiei Boc, renumele de profesor de excepție. A fost profesor de biologie la Åžcoala din Vârteșcoiu, apoi, timp de patru ani, director coordonator al școlii Gimnaziale Vîrteșcoiu, cu toate celelalte școli primare arondate: Beciu, Rîmniceanca și școala gimnazială Faraoane.
Din 1980, în timp ce era și director la școala din Vîrteșcoiu, a venit ca profesor de biologie la Åžcoala nr. 9 din Focșani. În 1998 s-a pensionat, însă nu a încetat să predea oriunde era solicitată: la Panciu, Milcovul, Răstoaca, Liceul nr. 1 din Focșani, la Pedagogic… ,,Când mă solicitau, mă duceam. Sunt un om activ și am simțit mereu că nu pot să nu am legătură cu lumea. M-am adaptat vremurilor și am găsit mereu metode de predare mai bune, și mai bune. Vedeți, uneori, lecțiile sunt monotone fiindcă urmează același plan. Ori eu am încercat să le fac copiilor lecțiile altfel, să nu se plictisească. Orice mijloc modern mi l-am însușit. Iar la urmă doar cu calculatorul lucram… Am avut și 44-48 de copii la clasă, generații întregi, și am satisfacția că mulți au terminat medicina, mulți au devenit profesori. Åži mai ales, spun că de la mine a pornit pasiunea pentru aceaste profesii”, spune, cu mândrie.
Mai spune că mereu a fost foarte miloasă față de copii, că a plâns când i-a văzut pe cei necăjiți și că nu concepe ca un copil să sufere, ci să fie fericit! ,,Ar trebui ca toți copiii să aibă părinți cu care să discute, să discute în mod real, nu virtual sau doar de complezență… Mie mi-a plăcut să vorbesc cu copiii, mi-am făcut întotdeauna lecțiile de dirigenție în care i-am învățat tot felul de lucruri, de exemplu cum să cârpească ciorapi, pentru că nu erau pe atunci. Le-am făcut lecții de gospodărire, îi învățam să gătească, îi învățam lucruri practice, vroiam să învețe ceva ce să le folosească în viață! Ar trebui ca astfel de ore să fie făcute și acum, adaptate, bine-nțeles, timpurilor. Ar trebui să modifice cineva învățământul acesta, pentru că prea mulți copii ies din școală complet nepregătiți pentru viață!”, este convinsă Lidia Boc.
„Crucea Roșie m-a provocat în foarte multe direcții!”
La Crucea Roșie Vrancea spune că a adus-o întâmplarea, și a determinat-o să se implice cu devotament complet și să rămână credința că, într-adevăr, activitățile acesteia aduce binele în viața oamenilor. ,,Era în 1998, ieșisem la pensie și m-a chemat doamna director Davidean să predau niște lecții la un curs de surori de Cruce Roșie. Åži nu doar că m-am dus atunci, dar am și rămas și am continuat ani la rând aceste cursuri. Åži am bucuria și satisfacția să spun că multe dintre absolvente au ajuns să facă, apoi, asistență medicală, multe și-au găsit serviciu atât în țară cât și în străinătate. Am rămas la Crucea Roșie pentru că am considerat că am puterea să mă dedic și altor activități decât școala. Iar după primul curs de surori de Cruce Roșie am devenit coordonatorul Concursului de acordare a primului ajutor ,,Sanitarii Pricepuți”, pe care l-am pus pe roate și prin care sute de elevi și profesori au învățat tot ce trebuie să știe pentru a interveni în caz de nevoie, acordând primul ajutor. Am conceput testele concursului, am scris chiar și o cărticică pentru acest concurs. Åži an de an, de 22 de ani, ,,Sanitarii pricepuți” s-a desfășurat mereu”, a povestit Lidia Boc.
Cu multă determinare, s-a ocupat de-a lungul timpului, la instituția de caritate vrânceană, de proiectele educative, nu doar cele de prim ajutor, ci și cele de sănătate. A derulat sute de acțiuni de informare și prevenire, a discutat cu mii de copii despre efectele nocive ale drogurilor, alcoolului și fumatului de exemplu, le-a explicat ce înseamnă și cum se păstrează un mediu sănătos, cum să se ferească de bolile transmisibile, cum se adoptă un stil sănătos de viață și multe, multe altele, într-un mod interactiv, adaptat tuturor vârstelor. ,,Am avut foarte mulți parteneri, cu cei de la Antidrog, Poliție am fost în tot județul. Le-am prezentat copiilor filmulețe, le-am vorbit, le-am răspuns la întrebări, la curiozitățile pe care le aveau, le-am făcut materiale informative pe care le-am dat să le citească. Apoi am început să scriu proiecte, și primul pe care l-am desfășurat în Vrancea a fost cu Asociația Alternative Sociale, pe traficul de ființe umane. Am colaborat la cele două ghiduri elaborate atunci, pe trafic și pe copilul singur acasă. Nu știam că voi putea face toate acestea, dar eu sunt un autodidact și am învățat din mers. Pe mine, Crucea Roșie Vrancea m-a provocat, și m-a provocat în multe direcții! Am făcut multe lucruri pe care nu le-am făcut înainte. Åži să știți că izbânda mea o consider mai ales prin faptul că am învățat toți profesorii de biologie și foarte mulți copii cum să acorde primul ajutor”, a spus Lidia Boc.
Anul trecut, toate eforturile și toată dăruirea ei în cei 22 de ani de voluntariat au fost, pe merit, recunoscute la nivel național. Profesorului Lidia Boc i s-a acordat distincția ,,Voluntarului anului” de către Societatea Națională de Cruce Roșie din România, într-un eveniment ce a avut loc la București, într-un cadru festiv, emoționat și mai ales, onorant! Lidia Boc este, pe bună dreptate, una dintre figurile emblematice ale Crucii Roșii Vrancea!
„Ionuț a fost echilibrul meu, Alina este bucuria vieții mele, iar Zara prietena fidelă!”
Indiferent de oboseală, de starea sufletească sau de durerile trupești, în fiecare zi Lidia Boc o ia pe Zara, cățelușa ei Labrador, și merg la plimbare. Sunt clipe prețioase pentru amândouă și răgaz de meditație, dar și de bucurie pentru stăpâna cățelușei. Pe cele două le însoțește, de acolo, din ceruri, Ionuț, soțul doamnei Boc. ,,Ionuț a fost echilibrul meu. Am avut o căsnicie extraordinar de frumoasă. Nu s-a supărat niciodată pe mine, a știut mereu să calmeze lucrurile. Eu eram cu inițiativa, dar tot ce făceam, făceam împreună. Am comunicat permanent. Iar fetița noastră, Alina, este bucuria vieții mele! Este stomatolog, și pot să spun că e o legătură fantastică între noi două!”, a spus, din toată inima, Lidia Boc.
Au trecut câțiva ani de când soțul său a murit și dacă la început părea că odată cu el i s-a sfârșit lumea, încet, încet, Lidia Boc a învățat să-și amintească și să povestească despre el, sau despre ei doi, amândoi, cu multă tandrețe, căldură și nostalgie. Åži cu siguranță că au fost predestinați, așa cum stă mărturie povestea lor. „Venisem odată în vacanță de la facultate și pe tren m-am întâlnit cu un băiat care făcea Facultatea de Silvicultură. Ne-am plăcut și ne-am scris o vreme, apoi el a venit la noi în vizită, în vacanță, și l-am dus pe pod la Odobești. Acolo ne-am întâlnit cu un grup de studenți care făceau practică la Mera și se cunoștea cu ei. Din grup făcea parte și Ionuț… Oricum, nu am rămas cu acel băiat, iar peste doi ani de la această întâmplare, Ionuț a fost repartizat la Căiuți, unde era șef de mocăniță un domn de la Roman, vecin cu familia tatălui meu, căsătorit cu o verișoară. Ei, și familia asta vroia să-l însoare pe Ionuț cu fata lor. Dar fata n-avea facultate și Ionuț le-a spus că vrea o fată tot cu facultate, să tragă amândoi la aceeași căruță. Åži atunci ei i-au spus că cunosc o astfel de fată, pe mine… Ei, și pe 10 septembrie 1967 ne-am căsătorit. Trei ani am stat cu părinții mei, lui îi plăcea foarte mult. Lucra la UMTCF Focșani ca inginer exploatare și transporturi forestiere. Dar eu vroiam să ne mutăm separat, ceea ce am și făcut după ce am reușit, printr-o întâmplare, să ne cumpărăm un apartament în Focșani, unde am locuit 46 de ani. Ionuț a fost director apoi la IJTL, Transport Public, iar de la Universal transport a ieșit la pensie… Am avut o viață frumoasă împreună, am cununat 27 de perechi, am botezat 15 copii… Era vesel, era înțelegător, era trup și suflet pentru familie… El a fost echilibrul meu”, a spus Lidia Boc.
Cu eleganță, spre viitor!
Povestea doamnei profesor Lidia Boc, doamnei voluntar al Crucii Roșii Vrancea, povestea mamei, soției și femeii Lidia Boc nu se oprește aici! În fiecare zi, cu eleganță, modestie și noblețe sufletească, ea scrie încă și încă o pagină în existența proprie și existențele celor cu care lucrează, cu care interacționează, pe care-i învață și de la care învață. O femeie minunată, care uneori crede că a obosit, dar care găsește în fiecare zi resursele să o ia iar și iar de la capăt, pentru a duce la bun sfârșit încă și încă un proiect destinat să aducă binele semenilor. Prin pasiunea cu care s-a dăruit profesiei sale, prin devotamentul de necontestat și implicarea în activitățile de Cruce Roșie, ori pur și simplu prin felul ei de a fi, a câștigat respectul și admirația tuturor! Iar azi, la ceas aniversar, cu toții îi urăm sincer, din toată inima, „La mulți ani, Doamnă!”!
Cartea de pe noptieră: ,,Misterele Bibliei explicate”.
Bărbatul ideal: Soțul meu – deștept, nu prea frumos, manierat.
Copii: Alina Oana Boc, bucuria vieții mele.
Politica: Sunt apolitică. Fac politica vieții, a existenței, pentru că sunt biolog.
Vacanța: Aș vrea să merg în străinătate, pentru că ceea ce vezi îți crează baza interpretării mentale.
Filme/seriale/emisiuni: Seriale, documentare History, emisiuni de umor politic.
Frumusețe: Îmi place frumusețea sufletului. Îmi plac mâinile frumoase, îngrijite. Frumusețea comportamentului.
Putere: Putere de muncă. Dacă o ai, faci orice! Se formează în timp și prin educație, dar și prin constituție fizică. Puterea moralei. Apreciez valorile morale.
Televiziune/radio/internet: Citesc „Monitorul de Vrancea” dar și celelalte publicații. Internetul îmi place, mi-am luat laptop, îl folosesc!
