Ediția: Vineri 29 martie 2024 Nr. 6593

Ediția: Vineri 29 martie 2024 Nr. 6593

VIDEO şi GALERIE FOTO: Povestea bărbatului FĂRĂ IDENTITATE care PUTREZEŞTE DE VIU


Are 38 de ani. Locuiește într-un soi de vizuină înfiorătoare. Iar fumul negru ce a cotropit pereții și tot ce se află între ei, i-a colorat bietului Iulian Neculai Zugravu, până și pielea. Deși are nume, acesta nu figurează într-un buletin sau certificat de naștere. Deși locuiește acolo de 38 de ani, de când a venit pe lume, nici un document nu-i atestă domiciliul în satul Clipicești, comuna Å¢ifești. De peste zece ani, sărmanului îi putrezesc la propriu, tălpile picioarelor însă, pentru că nu are nici măcar un amărât de ajutor social, nu se poate duce la medic fiindcă nu este asigurat medical. Acolo, la marginea unei ulițe din satul Clipicești, într-o magherniță inumană, un bărbat viețuiește fără nici un ban, chinuit îngrozitor de găurile puturoase săpate de boală în carnea tălpilor rămase aproape fără degete. Putrezește de viu, de jos în sus, iar el strânge din dinți de durere, știind că nu poate aștepta milă decât de la Dumnezeu. Citiți povestea acestui om și dacă vreți, dacă puteți, haideți să aducem lumina speranței și în inima lui! Veniți alături de noi ,,Să dăruim de Paști” și în acest an! Vă așteptăm la sediul redacției noastre din strada Tinereții nr. 1, vizavi de Åžcoala nr. 10 din Focșani, cu tot ce credeți că ar putea face Sărbătoarea Învierii Domnului mai frumoasă, pentru acest om și pentru alții despre care vă voi povesti zilele următoare! Veniți alături de ,,Monitorul de Vrancea” și de partenerul nostru, Marius Constantin și prietenii lui, Să ,,Dăruim de Paști” celor mai nefericiți dintre nefericiți!

    Nu avea cum să nu ne sară în ochi! O ,,cutie” dezlânată, construită probabil în vremuri imemoriale din lețuri umplute cu lut, și acoperită cu o improvizație de acoperiș, fără pod, prin care fluieră vântul… O magherniță instabilă, inumană, prea pusă-n rând cu casele oamenilor ca să te gândești că e grajd, și prea șubredă ca să-ți treacă prin cap că-i casă! Åži poate că tocmai de aceea, când în gaura întunecoasă a ușii deschise a apărut el, omul, un om aproape la fel de negru ca întunecimea bănuită a interiorului șandramalei, am crezut, mai întâi, că n-am văzut bine! Sprijinit într-un baston, cu spatele aplecat, omul a rămas în cadrul ușii nevenindu-i pesemne, să-și creadă ochilor că cineva pășește de-a dreptul spre casa lui, ba mai mult, vrea să-i și treacă pragul! Pragul dincolo de care n-a îndrăznit să treacă, ne spune, vreo oficialitate… ,,E tot ce am”, ne spune, amărât, bietul Iulian. ,,Casa asta, cum o vedeți, și-n rest nimic… Nici gard n-am, nici wc, nici nimic. Numai camera asta și ce-i în ea, și-n rest nimic, nimic… Că eu nu pot să fac nimic… Că am picioarele bolnave”, mai zice, și se așează cu greu pe marginea patului. Vorba vine, pat. Poate doar dacă ținem cont că are patru picioare și o tăblie că-n rest, salteaua slinoasă, cu dâre de jeg, păturile zdrențuite, poleite cu funingine și date-nspre perete numai la somn liniștit și confortul odihnei nu te duc cu gândul… Dar ce vorbesc!  Pe măsură ce fire timide de lumină au făcut decorul cât de cât vizibil ochilor noștri, am trăit tot mai acut senzația că am intrat în Iad!
    O ghenă de gunoi! Așa este camera în care-și petrece viața neputinciosul Iulian! În cei câțiva metri pătrați în care nu au încăput mai mult de două paturi, o sobă și o masă, totul este negru, afumat, murdar… În camera lui Iulian simți că te strâng pereții, simți că pe măsură ce trec clipele petrecute acolo, fuioare groase de funingine, pânze înfiorătoare de păianjen, dâre de jeg îți înfășoară trupul și sufletul și-l strâng până ce fumul înnecăcios scăpat prin soba spartă, îți taie răsuflarea…  Cum?! Cum se poate ca o ființă omenească să trăiască așa, în mijlocul unei comunități? Åži cum o comunitate să asiste la așa ceva ani la rândul, zi de zi, lună de lună, an după an, și să nu facă nimic să ajute…,,Trăiesc din mila vecinilor. Åži mai e un om bun, domnul Petrișor, care îmi plătește în fiecare zi o pâine la magazinul din sat, să am ce mânca… Să-i dea Dumnezeu sănătate… Că eu n-am nimic, nimic…”, ne spune, deznădăjduit, Iulian.
    Ca să nu-i bată vântul prin casă, bietul om și-a căptușit cum a putut pereții cu tot felul de cartoane. Între masă și soba crăpată zac, vraiște, câteva brațe de lemne de foc, și alea de căpătat… Ca să le spargă, Iulian se așează în genunchi pentru că nu-l țin picioarele, și dă cu puterea care i-a mai rămas, cu toporișca, în ele, până ce le aduce la dimensiunea găurii de sub plită. O plită distrusă, pe care Iulian oricum nu are ce găti și peste care sărmanul a pus câteva cărămizi ca măcar astfel, amărâta de sobă să dea mai multă căldură…

Iulian putrezește de viu, la propriu!

    Privindu-l cum stă, deznădăjduit și neputincios, pe patul lui mizerabil, cotropit de tot acel decor apocaliptic, inuman, fără nicio speranță de mai bine și chinuit de crunte dureri trupești, l-am întrebat dacă vreodată, măcar o dată în viața lui, a fost fericit… Sau cât de cât, mulțumit… ,,Poate”, îmi zice, zâmbind amar, ,,când eram prea mic ca să mai țin minte. Că după aia ne-a dat mama la cămin. Am fost trei băieți și o fată. N-avea cu ce să ne mai crească.  Eu am făcut opt clase la cămin la Odobești. După aia am crescut, fratele mai mare și o soră au plecat în Italia… cu viața lor, cu necazurile lor. Alt frate, mai mic cu patru ani, stă aici cu mine. Doarme în patul ălalalt. Da nici el nu mă ajută cu nimic. Pleacă toată ziua… și are și patima băuturii. E un chin în plus, cu el… Că dacă eu aș putea munci, m-aș descurca. Dar cu picioarele astea… nu pot deloc… În genunchi mă pun și mă târăsc așa. Nu mai pot”, îmi explică.
    Îl rog să-mi arate. Cu gesturi încete, greoaie, își dă jos adidasul din piciorul drept și o putoare îngrozitoare umple instantaneu încăperea mizeră. Își cere iertare și dă să se încalțe la loc ,,că dacă-mi trag șoseta nu mai stă nimeni pe-aici”, spune, rugător. Totuși, insistăm și omul își trage cu grijă și șoseta iar ceea ce vedem întrece orice închipuire! Iulian nu are degetele piciorului întregi iar talpa este, practic o gaură supurândă, săpată adânc în carne, o gaură cu margini putrezite, negre, înfiorătoare. Åži nu știm ce ne îngrozește mai mult, duhoarea insuportabilă a cărnii de om descompuse sau imaginea rănii de neconceput care există și la cealaltă talpă și care, încet dar sigur, netratată va avansa. Fără îndoială!
    Oameni buni, pur și simplu, Iulian putrezește de viu! Nu are cu ce-și îngriji rănile, nu are cu ce le dezinfecta, curăța, nu are cu ce le pansa, nu are nici măcar cu ce și unde să și le spele. Pentru că Iulian nu are apă, trebuie să care el însuși, târâș, cum poate, de pe la vecini. Iar la doctor n-are cum se duce, că nu e asigurat! Da! Așa cum ați auzit, nu e asigurat pentru că nu are nici un venit. Nici măcar un amărât de ajutor social. De ani de zile se târâie ca vai de steaua lui și nimeni nu l-a ajutat să-și facă acte de identitate, așa încât să poată să ceară ajutor social! Åži să fie, eventual, încadrat într-un grad de handicap, ca să primească măcar o brumă de bani din care să supraviețuiască!
    Ne spune că se chinuie astfel de vreo 10-12 ani. Că mai demult ar fi fost internat pe la spitalele din Panciu și din Focșani. ,,Dar fiindcă nu sunt asigurat n-au putut să mă țină internat și să mă trateze că ar fi trebuit să plătesc, și eu nu am nici un ban de nicăieri. Au zis că aș avea o boală care se cheamă artrită, așa ceva… O să avanseze în sus, dar eu ce pot să fac… Acum, să vedem, că a venit odată domnul acesta bun care-mi plătește o pâine pe zi la magazinul din sat, a fost pe la primărie și a vorbit pe acolo. Åži au venit într-o zi și m-au luat cu mașina și m-au dus de mi-au făcut poză la Panciu. Poate îmi fac buletin, nu știu… Ar fi bine, că eu nu pot umbla singur pe nicăieri. Åži mai ales că toate costă, iar eu nu mă descurc”, spune sărmanul.

,,Nevoia te învață! Când nu pot merge, mă târăsc! Nu pot să stau să mor de foame în casă!”

    Iulian a învățat pe propria piele că de cele mai multe ori, dacă nu te ajuți singur, nimeni nu o face. Mai ales când ești atât de sărac, încât ai nimic cu ce să răsplătești cumva sprijinul oferit. Bietul bărbat spune că nu astfel ar fi vrut să fie viața lui, că poate au fost timpuri când a visat și el la o familie însă rănile de la picioare, neputința, l-au determinat să se resemneze și să-și accepte singurătatea și suferința. ,,Ce femeie ar fi stat cu mine, așa cum sunt? Ce pot eu să îi ofer unei femei ca să vrea să rămână cu mine? Nimic. Așa că am încercat mereu să mă descurc cum pot. Mă mișc greu, mă dor foarte tare rănile de la tălpi dar nu pot să stau să mor de foame în casă. Cum pot, merg, târâș, în cap, în limbă, trebuie să mă descurc! Câteodată mă duc și muncesc cu ziua, strâng din dinți, e greu, dar ce să fac… Nevoia m-a învățat, nevoia trebuie să învețe orice om aflat în situația mea. Că altcineva nimeni nu vine să te-nvețe…”, spune bietul om.    

Are nevoie de ajutor!

    Iulian așteaptă Sărbătoarea Paștelui cu credința că Cel de Sus nu-l va lăsa, și va aprinde și în chinuita lui existență, lumina încrederii și speranței! Åžtie că are nevoie de ajutor, însă nu-l cere. Nu l-a cerut niciodată. Sărmanul om se târâie de pe o zi pe alta așa cum poate, îngropat în mizerie, chinuit de răni și sufocat de neputință… Dar niciun om, indiferent ce-ar fi făcut în viața lui și de câte păcate ar trebui să ispășească, nu merită să trăiască așa! Iulian are mare nevoie de ajutor! Acum, după ce i-ați citit povestea, priviți fotografiile din Galeria Foto a acestui reportaj și spuneți: cu ce l-am putea ajuta?
    Dacă doriți să contribuiți să-i facem măcar Sărbătoarea Paștelui mai frumoasă acestui om, vă așteptăm cu orice vreți să-i dăruiți, la sediul redacției noastre. Grăbiți-vă pentru că sâmbătă, 31 martie, împreună cu Marius Constantin și prietenii săi, vom pleca să-i ducem darurile!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

You cannot copy content of this page

× Ai o stire interesanta?