GALERIE FOTO: Dana Mariana Dincă, medicul care a înfiinţat UPU Focşani

13
5894


   Ca să devii medic, trebuie să studiezi, să te dăruiești meseriei și să ai tărie de caracter. Multă tărie de caracter. Dar ca să fii medic de urgențe, trebuie să faci sacrificii, să dai dovadă de perseverență. De toate aceste calități a dat dovadă medicul Dana Mariana Dincă, șefa Unității de Primire Urgențe din cadrul Spitalului Județean Focșani. Ea a înființat UPU, făcând parte din prima generație de medici de urgență din România.

Reporter: Unde v-ați născut și unde ați făcut studiile?
Medicul Dana Dincă: M-am născut la Câmpulung Moldovenesc, iar studiile mi le-am făcut la Iași și Târgu Mureș.

Rep.: Înțeleg că ați făcut facultatea la Iași. Ce v-a determinat să alegeți medicina?
D.D.: Pasiunea și dragostea față de om. Mi s-a părut că omul este cel mai important lucru al existenței pe pământ din punct de vedere al construcției, pentru că reprezintă un mecanism extrem de complex, care nici la ora actuală nu este elucidat. În fiecare zi, în fiecare an, descoperim alte lucruri noi despre organismul uman.

Rep.: În familia dumneavoastră au fost medici, care să vă determine să alegeți medicina?
D.D.: Am avut medici în familie, nu părinții mei, dar nu discuțiile cu cineva din domeniu m-au determinat să aleg medicina, cred că doar pasiunea și dragostea pentru oameni. Mi-au plăcut și dreptul, științele raționale, în special cele cu caracter științific, în care poți descoperi ceva. Medicina nu este doar o profesie, ci o multitudine de profesii, o știință în care ai o bază materială, o bază anatomică, apoi fiziologia, fiziopatologia.

Rep.: Åžtiu că ați obținut o notă foarte mare la admiterea la medicină, că ați intrat printre primii…
D.D. : Da, așa este. Am intrat a treia, cu 9, 77.

Rep. : Ce amintiri v-au rămas întipărite în memorie din studenție?
D. D. : Eu am terminat și liceul în Iași, în total 10 ani am petrecut acolo. Mă leagă foarte multe amintiri de acel loc. Am oameni dragi, prieteni, acolo m-am format, mi-am desăvârșit formarea ca și om, ca și caracter. Am întâlnit oameni care m-au susținut în viață, am avut norocul să mă întâlnesc cu oameni de calitate.

Rep.: După ce ați terminat facultatea, Rezidențiatul l-ați făcut tot la Iași?
D.D.: Da, tot la Iași, în medicina de urgență. A fost prima serie de medici de medicină de urgență din România. Noi am fost cinci care am început această specializare, care a durat trei ani. Am rămas patru, pentru că s-a retras cineva după ce a constatat că este o specializare grea, după care încă un coleg a renunțat, iar cei care am rămas suntem trei. Doamna doctor Cimpoeșu, care este șefa catedrei de medicină de urgență de la Iași, o colegă care este medic șef la Bagdasar, iar eu la Focșani.

Rep.: Ce v-a determinat atunci să alegeți medicina de urgență? Era un domeniu total nou.
D.D.: Cred că lucrul acesta m-a atras, noutatea. Era altceva și mi s-a părut că voi avea o mare varietate de cazuri și nu mă voi canaliza numai pe o direcție. Mi s-a părut că în fiecare zi voi vedea altceva. Åži chiar așa a fost.

Rep.: Regretați cumva că ați ales medicina de urgență?
D. D.: Nu, niciodată. Medicina de urgență a devenit un mod de viață de 17 ani. Sunt 15 ani de când sunt în Unitatea de Primire Urgențe (UPU-n.r.).

Rep. : După ce ați terminat specializarea, unde ați fost repartizată?
D.D.: Aș fi avut posibilitatea să rămân într-un centru universitar, ca și cele două colege ale mele, dar eram căsătorită, soțul meu era în Adjud, părinții mei erau în Adjud și atunci am făcut un compromis și am venit în Focșani. Eram și mamă atunci și Focșaniul era singura soluție de compromis. Am venit ca medic la ambulanță.

Rep. : Cum vi s-a părut experiența de la Ambulanță?
D.D.: Ambulanța, în 1997, avea o cameră în care se primeau urgențele. Nu puteau ajunge pacienții direct în spital fără să treacă prin ambulanță. Se lucra în condiții foarte grele, pentru că era o singură cameră, nu aveam electrocardiograf și trebuia să sun spitalul, să îmi dea voie să fac o electrocardiogramă. Plus că mai plecam și pe ambulanță. Nu m-a speriat acest lucru, pentru că deja mă formasem la Iași. A fost un pic mai deosebit la primul deces. Am plecat să-l constat la domiciliu, pentru că nu aveam ce este acum pe ambulanță, un monitor cu care să facem o electrocardiogramă, și aveam nevoie de o dovadă palpabilă. Åži atunci am luat pacientul, care era deja decedat, și știam că e decedat, și l-am adus în camera de gardă ca să îi facem acea electrocardiogramă. Am mai avut un caz care m-a marcat foarte tare. Era în perioada aceea o familie la care am fost solicitați, care muriseră. Aveau o sobă și au murit prin intoxicație cu monoxid cu carbon. Mai avusem un caz similar și pot să spun că m-a marcat în mod deosebit.

Rep.: Cum ați ajuns medic în spital?
D.D.: Am ajuns în spital ca urmare a faptului că am avut tot sprijinul Direcției de Sănătate Publică. Am făcut demersuri și am primit ajutor ca să existe UPU în spital, pentru că eu nu puteam veni pe o structură inexistentă. Åži atunci s-au făcut demersuri de către Direcția de Sănătate la Minister, s-a dat o dispoziție ministerială prin care se înființează la nivelul Spitalului Județean Unitate de Primire Urgențe începând cu 15 iulie 1998, moment în care am venit în spital, dând concurs. Practic, UPU nu exista decât pe hârtie la data aceea, dar am preluat triajele de Interne și Chirurgie care erau la parterul spitalului. S-a preluat o singură cameră, în care am început să funcționăm ca Unitate de Primire Urgențe.

Rep. : Cât de greu v-a fost să cooptați medici, asistenți, să realizați ceea ce este acum?
D.D. : A fost un proces îndelungat. Ca și medici, am fost singură multă vreme, practic locuiam în spital, era casa mea. Stăteam mai mult în spital decât acasă. A fost destul de greu. După mine, la ceva timp, a venit doctorul Cornel Å¢iu, după aceea a făcut gărzi doctorița Monica Dragomir, iar după ceva ani a venit și ea, apoi a venit doctorul Vrabie și doctorița Manolea Cecilia.

Rep.: Când a fost renovat UPU, când a ajuns la forma care o are acum?
D.D.: Au fost niște etape, una dintre etape a fost între 2000-2004, când era domnul doctor Ochean directorul spitalului. Atunci au fost preluate integral triajele și am început să funcționăm în mai multe camere, după care a fost o a doua etapă, era doctorul Moise director, când s-a primit finanțare de la Minister și de la Consiliul Județean și s-a produs această reorganizare. Am fost cu delegație medic șef de secție, pentru că nu eram medic primar. Mi-am dat primariatul, iar după un anumit interval de timp am dat concursul pentru medic șef de secție, am făcut masteratul în managementul sistemului de sănătate.

Rep. : UPU Focșani al câtelea din țară a fost?
D.D.: A fost printre primele din țară. Așa cred eu. Åžtiu că în anumite centre universitare au fost înființare UPU la câțiva ani după cel din Focșani.

Rep.: Se poate spune că UPU este cea mai mare realizare profesională a dumneavoastră?
D.D.: Depinde ce se înțelege din cea mai mare realizare profesională. Este o realizare pentru că am înființat un serviciu și l-am făcut funcțional. Este un serviciu care îndeplinește toate criteriile pentru ca un om, care are un risc vital, să aibă șansă la viață. Este un serviciu care consultă pacienți atunci când au o problemă sau o nelămurire. Este un serviciu care consolează și liniștește pacienții atunci când au o problemă adevărată. Este un serviciu pe care toată lumea îl caută, de aici și afluența foarte mare

Rep.: Ce înseamnă UPU pentru dumneavoastră?
D.D.: Ca și viață, cred că mă confund cu UPU. UPU este o parte semnificativă din viața mea. Nu știu cum aș putea exista în afara UPU. UPU pentru mine reprezintă un vis împlinit, iar visele se împlinesc foarte rar în lumea reală. Este extraordinar acest lucru.

Rep.: Referitor la viața personală, știu că aveți o fată. Ea vrea să devină tot medic?
D.D.: Așa este. Fetița mea este cea mai mare realizare. A fi mamă este cea mai mare realizare. Åži da, vrea să devină tot medic. Nu știu dacă eu am fost un model, poate în subconștient sau are propriile ei criterii, cert este că am făcut o analiză a mai multor profesii și ea a decis că vrea să aleagă medicina.

Rep.: Familia v-a înțeles, v-a susținut în cariera pe care ați ales-o?
D.D.: Categoric. Altfel nu era posibil, dacă nu mă susțineau soțul și fetița. Cred că de foarte multe ori i-am sacrificat, iar ei mi-au fost alături permanent. Am sacrificat familia pentru UPU. Familia a fost tot timpul un punct de sprijin.

Rep.: Ce pasiuni aveți? Åžtiu că vă place să citiți, să scrieți…
D.D.: Da, într-adevăr, îmi place și să scriu, și să citesc. Am scris poezii în perioada liceului și a facultății, am și publicat volume de poezii.

Rep.: Ce temă aveau poeziile pe care le-ați scris?
D.D.:  Erau despre frumos. Îmi place frumosul din viață, dar uneori realitatea este mai puțin frumoasă din diferite motive, iar refugiul este să găsești o frumusețe interioară, iar eu asta am exprimat prin poezie. În ceea ce privește autorii, dintre volumele de poezii mi-a plăcut foarte mult Sorescu, el a fost pe stilul meu, și Eminescu, care este un reper. Iar la proză, îmi place foarte mult Ileana Vulpescu, pentru că surprinde extrem de bine artistic situații reale… și mulți alții…

Rep. Ce vă place să faceți în timpul liber?
D.D.: Să merg în natură, să merg acasă la părinții mei, pentru că ei m-au susținut cu adevărat. Acolo îmi încarc bateriile, este o relaxare, este de vis. Din păcate, mai trăiește doar mama… și totuși prezența tatălui este mereu acolo. În momentul în care merg acasă la părinții mei, sufletul îmi este plin. Am doi câini acolo, pe care îi iubesc foarte mult. Îmi plac și călătoriile foarte mult, am vizitat România și alte țări din Europa. S-ar putea să ajung la New York, pentru că fratele meu este medic acolo, am și o prietenă foarte bună în Australia, probabil că o să ajung și acolo.

Rep.: Aveți regrete și dacă da ce anume regretați?
D.D.: Faptul că nu am stat mai mult cu fetița mea. Este un regret real. Asta mă doare, pentru că erau zile în care ajungeam acasă după 36 de ore de gardă și chiar adormeam, iar ea venea la mine să mă ia în brațe și de multe ori nici nu aveam puterea să vorbesc cu ea sau să-mi manifest dragostea și este un regret. În rest, nu am regrete.

Rep.: Care considerați că sunt ingredientele unei cariere de succes, așa cum aveți dumneavoastră?
D.D.: Cred că perseverența și profunzimea. Lucrurile trebuie făcute de la bază, temeinic. Åži în momentul în care pornești de la profunzime, se dezvoltă diferite ramuri și știi fiecare ramură în momentul în care a crescut, în ce direcție a luat-o, cum s-a îmbogățit. La fel este și cu viața, cu cariera. Făcând totul temeinic, te vei bucura de realizarea ta. Așa simți că ai rădăcini adânci. Cea mai mare spaimă a mea este irosirea timpului. Mi se pare că timpul este atât de scurt, atât de prețios, încât irosirea este un mare păcat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here