În urmă cu multe săptămâni, la telefonul redacției a sunat un bărbat. Omul nu cerea nimic, voia doar să spună cuiva, oricui, cât de disperat este, cât de neputincios se simte în fața unei boli și a unui sistem. „De ce, doamnă, nu le spun oamenilor adevărul? De ce le iau banii și îi mai cheamă și la cabinetele lor particulare, când oricum nu mai e nici o șansă? Au trimis-o pe soția mea la Iași și au operat-o acolo, au desfăcut-o și au cusut-o ca pe un sac, vă puteți închipui cum a fost să o văd așa?”. Bărbatul povestea și era când furios, când disperat, iar eu nu știam care-mi era rolul, ce să-i spun când simțeam că nimic nu-l mai putea liniști în afara unei minuni care să-i vindece soția de cancerul terminal. Dar prea puține minuni au loc pe planeta asta a oamenilor. Și prea cruzi am devenit în fața prea multor tragedii. Bărbatul plângea la telefon, acasă la el, eu plângeam aici, la ziar, pe scaunul de la birou. Nu voia nimic, decât o ureche care să-i asculte copleșitoarea suferință de a-și vedea soția prinsă în strânsoarea bolii și târâtă prin spitale și chinuită în ședințe de chimioterapie care oricum îi făceau mai mult rău decât bine. L-am ascultat până la capăt și aș fi vrut să am superputeri să pot schimba în primul rând felul în care sistemul medical românesc îi tratează pe bolnavii de cancer. Dar sistemul – Doamne, de câte ori am scris asta – este format din oameni, și dacă nu pleacă din fiecare dintre noi schimbarea, dacă pornim de la ideea că suntem prea mici, că nu putem muta nici o pietricică, atunci sistemul va fi același monstru care transformă în agonie suferința bolnavilor de cancer.
Ca ziariști, avem de-a face cu moartea aproape zilnic. Oamenii mor în accidente de mașină, de motocicletă, de tir, sunt omorâți de vreo rudă sau de vreun vecin, își iau zilele sătui să nu-i vadă nimeni și sperând într-o viață de apoi unde să fie văzuți, sunt striviți într-un stâlp sau sub vreo căruță, sunt călcați de tren, se sting pe paturi de spital după ce au luptat luni sau ani cu boli fără de scăpare. Scriem despre ei, pe mulți îi vedem căci ajungem la locul unui accident ori al unei crime alături de polițiști, de paramedicii de la Smurd și de cadrele medicale de la Ambulanță. Iar prezența constantă a morții îți scade sensibilitatea față de cei pe care-i ia. Dar nu ne-a făcut cinici. Chiar și după 20 de ani de jurnalism local, forma cea mai apropiată de oameni a acestei meserii, mai ajung acasă cu gândul la un copil de 8-9 ani, ce și-a lăsat părinții împietriți de durere după ce a murit de cancer, ori la o tânără și frumoasă mamă ce și-a dat viața pentru fetița ei, ori la un motociclist ce într-o doară s-a suit pe un ATV și a murit aruncat într-un gard, ori la un copil pe care nici mama, nici frații, nici prietenii, nici psihologul școlii nu l-au putut opri să se spânzure într-un măr.
Mai mult decât orice mă înspăimântă felul în care oamenii din sistemul medical românesc se comportă atunci când intri în el. Cu atât mai mult când este vorba de cancer, această boală care pare să nu țină cont de nimic: ucide copii, ucide oameni care n-au pus vreodată vreo țigară în gură, ucide bogați și săraci, ucide oameni care mănâncă sănătos, care aleg metode alternative de vindecare și pe cei ce le aleg pe cele clasice… Și ucide urât, ucide perfid, te lasă să speri, te chinuie, îi chinuie pe cei dragi ție… Și de parcă boala n-ar fi de ajuns, sunt oamenii din sistemul medical. „De ce, doamnă, nu le spun oamenilor adevărul?”, îmi răsună în minte întrebarea bărbatului care a sunat la redacție. „De ce le iau banii, când oricum nu mai e nici o șansă?”. De ce? De ce-și vând oamenii casele, terenurile, mașinile și tot ce au în speranța că vor învinge cancerul ce-i macină pe ei ori pe cei dragi? Pentru a cumpăra clipa. Clipa aceea care desparte viața de moarte, clipa aceea când cel ce suferă încă mai e aici, în lumea celor vii, dar atât de nedrepți. Sistemul care îi face pe oameni să renunțe la tot ce au pentru o clipă în plus, e nedrept. Dar mai nedrepți sunt oamenii din el, care nu doar că nu mai sunt sensibili la suferința celor bolnavi și a celor dragi lor, dar, și asta mi se pare de neacceptat, mai și profită de această suferință. Din păcate pentru mine, nu cred în viața de apoi, dar îmi doresc din toată inima ca cei care profită de pe urma suferinței, cei care provoacă suferință, cei care trec nepăsători pe lângă suferință, să nu rămână nepedepsiți.
Ieri, câțiva colegi din presă, inclusiv de la Monitorul, au mers la slujba de înmormântare a unei mame. Care a murit de cancer. O fetiță în clasa a șasea va crește fără mângâierile pe care nici o altă ființă nu le poate înlocui, fără încurajări, fără dragostea pe care doar o mamă o poate dărui până la infinit și înapoi.
Urăsc cancerul! Și sper că și el mă urăște pe mine! Dar nu pot să nu mă întreb ce aș face dacă ar fi să mă vrea. Aș vinde ce oricum nu am? Aș trece prin chinuitoare ședințe de chimioterapie? Aș bate din ușă-n ușă ca să le dau copiilor încă o clipă cu mama lor? Aș căuta vindecare în leacuri minune, la vraci, la vindecători, în homeopatie, ayuverda, șamani, vaccinuri din Cuba? Poate le-aș face pe toate. Sau poate aș renunța la chin și aș accepta moartea ca pe un dat. Nu știu. Și sper să nu aflu vreodată. Dar mi-aș dori ca oamenii să fie buni, empatici, să paveze cu intenții, fapte, gesturi și cuvinte frumoase, calea spre orice. Căci indiferent că mergi spre vindecare sau spre clipa din urmă, este extraordinar de important ca drumul până acolo să fie lin.
Deocamdată, am renunțat să mănânc carnea animalelor chinuite în ferme, las liftul și urc scările, încerc să mai las dulciurile și să nu fac rău niciunei ființe.
