Văd și acum, cum probabil văd mulți dintre cele câteva mii de focșăneni, ori oameni de prin alte părți ale Vrancei, care veneau pe Milcovul la meciurile echipei de fotbal, văd un puști venit de pe la Pajura, parcă, de la București, să joace la Focșani. Fundaș stânga, cu tehnică peste cerințele postului, vânos, bătăios. Tribunele, cu îndemnul pacifist: „Vasile, Vasile, rupe-le picioarele!” Era Vasile Burgă, același care acum, după ani mulți, într-o discuție despre fotbal, pur și simplu, mă corectează fără menajamente.
M-ar fi corectat și atunci prin anii ’80 ai altui veac și mileniu. Dacă m-ar fi interesat. Ori dacă ar fi știut ce vorbe circulau despre el printre microbiștii, mulții microbiști de fotbal din Focșani. Îmi spune, lămuritor: „Nu am venit de le Pajura, ci de la Electroaparataj, liceul care avea câte o clasă de fotbal în fiecare an de studiu. Mai precis, de aici, de la Vidra, via București. Am venit în 1983, eram elev în clasa a XII-a. Am stat aici până în 1984. Pe postul meu juca Sandu Gheorghe, Å¢ărnu’. Jucător bun, greu de scos din echipă. Îi zic lui nea Aristică (antrenorul Aristide Ghiță, ce antrenor!, n.n.), dă-mi drumul să joc la Odobești, că vedeți, fotbalistul, dacă nu joacă nu mai e fotbalist. Nu, că te strică ăia, mi-a răspuns nea Aristică. Am rămas la Focșani, de unde am plecat în armată, la Buzău și am jucat la Petrolul Berca. Am revenit la Focșani în 1986, după ce echipa, retrogradată, revenise în B”.
Cum e cu îndemnul tribunelor? întreb încercând să aduc spuza pe turta mea. „Era vremea fotbalului total”, spune Vasile Burgă, interlocutor analitic, cerebral, organizat în tot ce spune, așa cum l-am cunoscut în anii ce au urmat! Era, deci vremea fotbalului total și trebuia să fii omul acelui fotbal, trebuia să oprești atacantul din alergare, săreai la cap cu brațele desfăcute, te apărai cu brațele, uite-așa – și-mi arată, în mijlocul sufrageriei de la ultimul etaj al unui bloc de lângă Liceul Pedagogic, unde locuiește, și unde stăm de vorbă, parcă invitându-mă să încerc să-l depășesc ori să-i iau mingea. Erau permise duelurile în care te protejai cu brațele, dar nu am jucat niciodată la rupere. Bărbătește, da, în dueluri tari, cu adversari puternici. Am fost un jucător căruia nu i-a fost teamă. Acum dacă joci așa intervine arbitrul îți dă galben, roșu. S-a terminat!
Lecție de viață de la profesorul Soare: nu înjura și nu jigni!
Vasile Burgă a început să joace fotbal la Vidra, unde fratele său, „bolnav după fotbal” împreună cu alți tineri alcătuiseră o echipă pregătită de profesorul Soare, cel care avea să-i dea lui, și celorlalți jucători, o lecție de viață fundamentală, inclusiv pentru sportivi. „Eram talentat, și în clasele a șaptea și a opta, m-a luat la echipa de juniori. Nu permitea nici pe teren nici în afara lui înjurăturile, jignirile! Cred că am receptat cum se cuvine o asemenea învățătură, pentru că, atât timp cât am jucat am avut multe situații în care m-au înjurat și m-au jignit și spectatorii adversarilor și ai noștri – nu îmi mergea mereu jocul, iar cei din tribune nu acceptau așa ceva. Nu am răspuns niciodată, mi-am văzut mereu de joc, uneori am zâmbit, pentru că îi înțelegeam, chiar dacă nu puteam fi de acord cu ei.
Fotbaliști de legendă
Vremea a trecut, amintirile se estompează, rămâne povestea. Legenda despre cei care au dat strălucire timpului în care Focșaniul reprezenta ceva în fotbalul de Divizia B. Cunoscătorii spuneau atunci – și spun și acum, că Focșaniul era un fel de Bistrița în fotbal. Nu voia să intre în A pentru că erau cheltuieli prea mari. „La Focșani au jucat fotbaliști foarte buni. Erau Manolache, Titi Rusu, Antipa, Sima, Sandu Å¢ăranu, Melu Lupu, Moise, Oacă Popescu. În ’86, când a revenit la echipă, jucau și Mișa, Galan, Paraschiv, Chiriță, Brutaru, Vișan, Ion Vrabie, Cristi Rusu, Ovidiu Rusu, Brutaru, Dragu, Pastia. În lotul mare erau Argeșeanu, Feraru, Relu Popescu era juniorul care juca, era Purcăreață. Ei, și alții al căror nume dacă îmi scapă este fără voie, toți, jucători despre care se va vorbi multă vreme, atâta timp cât vor mai fi cei care au trăit în și alături de fotbalul acelor ani. Ani frumoși!
În 1992 am plecat la Selena, la Bacău. Singur. Apoi au venit acolo Bratu, Narcis, Manta, Serea, Relu Popescu. Atunci am debutat în A. Mare diferență față de B. Ca mentalitate, ca angajament în joc. În prima divizie am jucat 18 meciuri și am dat și un gol. Cu Progresul, meci câștigat de noi cu 2-1. În 1995, am făcut hernie de disc, după un joc la Câmpina unde am sărit la cap cu Albu, el m-a lovit la coloană și, practic, am încheiat cu fotbalul de performanță, ca fotbalist.
Din 1996 a devenit arbitru de C, apoi, până în 2007, arbitru de B, iar la terminarea carierei de arbitru a primit din partea Federației Române de Fotbal – Comisia Centrală a arbitrilor, o plachetă cu mulțumiri pentru „activitatea depusă în slujba arbitrajului românesc”.
Pentru o perioadă, începând cu 1998, a fost profesor la CSS Focșani, unde a avut un grup de jucători foarte buni: Covaci, Mircea Lazăr, Boris Crăciun, Cioran. „Pe Cioran l-am dus la Bacău – unde a jucat. Era nea Mircea Pană, am vorbit cu el și l-a luat. Ceilați au fost jucători de bază aici, la Focșani.
Cum pot fi crescuți fotbaliștii, cum pot fi făcute echipe competitive
Vasile Burgă este tranșant când vine vorba despre modul în care pot fi crescuți fotbaliștii și cum pot fi făcute echipe competitive. „Am avut de la cine învăța. A fost la început profesorul Soare, apoi profesorii de la liceu, iar la Focșani am învățat, spre exemplu de la Cristi Rusu, Galan și Mișa, jucători cu o bună lovire a mingii. Fotbaliști mari, cu viziune și înțelegerea jocului. Eu, pe stânga, Matei pe dreapta cream superioritate pe benzi unde Mișa sau Galan – cu pasa lungă, cum doar Tamaș mai dă acum, ne găseau cu mingi pe care le centram pentru goluri. În Focșani sunt multe școli de fotbal. Acolo este nevoie și de jucători care să-i învețe pe copii, înainte de toate, lovirea mingii, elemente de tehnică. O pot face cei care știu cum! Sunt oameni care au calitate, puteau fi ținuți să-i învețe pe copii”.
Despre echipele de copii și juniori. „În campionat în Vrancea se concurează între ele, dar când merg să reprezinte județul pot alătura lotului echipei câștigătoare jucătorii cei mai buni de la celelalte echipe, și pot alcătui o reprezentantă mult mai competitivă. Nu există, însă o asemenea înțelegere așa cum nu a fost decât în anul în care Unirea a câștigat titlul la juniori, cu Puiu Oprișan, după care nu a mai fost nici o performanță de asemenea nivel. Åži mai este nevoie și de susținerea părinților! Iar echipele din campionatul județean ar trebui să promoveze copii din localitățile unde funcționează și, în trei- patru ani, pot avea doar jucători de-ai lor crescuți acolo!
De doi ani, fără fotbal!
De doi ani, după ce a pierdut le alegerile pentru președinția AJF Vrancea, s-a retras din fotbal. „Am venit cu un proiect, dar dacă nu s-a vrut să fiu ales, nu sunt supărat. O parte din el a fost preluat de Dan Dumitru, ceea ce mă bucură. Acum stau liniștit!” În ziua în care am stat de vorbă cu Vasile Burgă, la el acasă, era bucuros. Îi venise acasă fata cea mică, studentă în anul al doilea la medicină, la Carol Davila. Iar cea mare? Doamna Burgă, până atunci, parte tăcută la discuție, dar ajutând la găsirea fotografiilor de album, cu bucuria mamei și cu grija pe măsură: „A făcut facultatea în România, apoi a studiat la Sorbona, acum, lucrează în Maroc, la Casablanca, la o sucursală a Societe Generale. Muncește foarte mult, de dimineața până seara târziu. Dar astea sunt vremurile”.
În apartamentul familiei Burgă, dintr-un bloc de lângă Liceul Pedagogic, în Focșani, un om, Vasile Burgă, fostul fotbalist dse Divizie A și arbitru divizionar B, spune că este liniștit, după ce doi ani s-a despărțit de fotbal. Pasiunea cu care a vorbit, știința cu care a făcut analiza fenomenului fotbalistic, devoalează, însă un om care nu se va putea despărți vreodată de fotbal pentru că fotbalul este în fiecare fibră a sa.
