Are 27 de ani, a crescut doar prin instituțiile de asistență socială și dorește foarte mult să-și întâlnească, măcar o dată-n viață, mama. Vasile Dan spune că așa simte, că trebuie s-o caute pe femeia care i-a dat viață, chiar dacă aceasta ,,ne-a aruncat”. „Vreau să stau de vorbă cu ea, nimic altceva. Vreau să-i povestesc cum a fost fără ea și să văd și eu cum arată”, spune el. Chiar dacă a trecut bine de vârsta inocenței, Vasile se simte tot copil, un copil mare care încearcă să îmbuneze inima celei căreia, chiar dacă nu l-a crescut, el îi spune, totuși, mamă…
De câțiva ani, de când a ieșit de sub aripa Protecției Copilului, Vasile trăiește de pe o zi pe alta, muncind, zice, cu ziua. Handicapul ușor de care suferă i-a dat, pe lângă cei 30 de lei cuveniți ca și indemnizație, un optimism molipsitor și-o împăcare cu sine și cu realitățile vieții sale cotidiene, de care mulți dintre noi ducem lipsă…
Nu-și dorește mai mult decât poate avea și are: un loc de dormit și pâinea de pe o zi pe alta. Nu-și închipuie propria existență altfel decât i se derulează deja și n-are idealuri pe care să se chinuie să le atingă. Singurul vis al lui Vasile, acest copil întârziat, este de a-și întâlni, într-o bună zi, mama. „N-am văzut-o niciodată. Mai am un frate, care acum e la Căminul Atelier Odobești. Pe amândoi ne-a dat de mici la stat și nu a venit niciodată să ne vadă… Când a trebuit să plec de la Protecția Copilului m-au dus asistenții sociali la Tulnici, la primărie, că se știa că mama e pe acolo. Dar nu a venit să mă vadă. Nu știu dacă n-a vrut sau nu mai era acolo. Eu așa simt, că trebuie să o caut și de aceea am venit la ziar, poate mă vede în poză și citește. În buletin, la tată am liniuță, dar măcar pe mama vreau să o văd cum arată. Nu vreau nimic de la ea, decât să vorbim un pic”, a spus Vasile.
Despre viața lui prin cămin își amintește cu sentimente contradictorii. Cum n-a crescut decât prin instituții, nu știe cum i-ar fi fost într-o familie reală. Dar celor care i-au fost aproape la Școala Specială Măicănești, unde a terminat 11 clase și s-a calificat ca legumicultor, zice că le poartă multă recunoștință. „Mai ales domnului Mocănaș (fostul director -n.r.), că dacă nu era el, nu învățam să vorbesc. Pentru mine a fost ca un tată, m-a ajutat mult. Fără el eram mut acum. Dar mai erau acolo, pe vremea cât am stat la Măicănești, și niște pedagogi care ne băteau. Ne băteau rău… Bine că acum nu mai sunt, i-au dat afară și acum e mult mai bine pentru copiii de acolo”, zice Vasile.
Mamei i s-a pierdut urma…
În momentul în care Vasile ar fi trebuit să părăsească sistemul de protecția copilului, specialiștii instituției au încercat să-l ducă pe acesta lângă familia sa. Astfel, s-a aflat că bunica lui maternă, de 76 de ani, locuiește la Vârteșcoiu și i-ar fi fost imposibil să-l primească lângă ea. Femeia trăiește din te miri ce și mai nimic și în plus, își îngrijește fiul schizofrenic. „S-a aflat apoi că mama lui Vasile, Georgeta Dan, ar locui fără forme legale în satul Coza, comuna Tulnici, cu concubinul care avea un picior amputat. În anul 2010 când cei de la primăria Tulnici ne-au trimis ancheta socială, femeia nu mai figura în Tulnici și nici nu știa nimeni unde a plecat”, a declarat Ionuț Nica, de la Direcția pentru Protecția Persoanelor Adulte cu Handicap.
Din acel moment, Vasile a pierdut orice fir pe care l-ar fi putut urma, să-l ducă la cea care i-a dat viață. S-a agățat, totuși, de speranța că într-o zi, cine știe cum, visul i se va împlini…
Vrea să-și cunoască rădăcinile
Protecția Copilului i-a oferit lui Vasile, în momentul în care a trebuit să plece de la Școala din Măicănești, adăpost și îngrijire la Căminul Atelier Odobești, unde este internat și fratele său. Ba i s-a găsit chiar și un loc de muncă unde, însă, n-a rămas prea multă vreme. Tânărul a dorit să trăiească independent.
A reușit să-și găsească o cameră prin bunăvoința conducerii Liceului nr 1 Focșani. Și muncește pe unde poate, cu ziua, astfel încât își asigură cele necesare traiului. „Mai fac curățenie la câte un cabinet, mai șterg geamuri. Mă mai duc la Vidra, îmi dă lumea de la 30 la 60 de lei pe zi. Iarna mă descurc la dat zăpada… Așa trăiesc. Aș vrea să mă angajez la o spălătorie de mașini. Acolo aș lucra cu plăcere. Așa că mama poate vedea că mă descurc, că nu vreau nimic de la ea. Vreau numai s-o văd, atâta”, spune, zâmbind optimist, Vasile.
Și cine știe… poate că soarta îi va aduce, vreodată, față în față.
