Împăratul Britaniei, Constanțiu Flor și soția sa Elena au fost părinții marelui împărat Constantin. Despre tatăl lui Constantin se povestește că, deși se arăta a fi închinător de idoli, după obiceiul cel vechi al Romei, nu se silea spre această îndeletnicire; ci se arăta și nădăjduia spre Dumnezeu cel Preaînalt. El învăța pe fiul său, Constantin, să caute și să ceară ajutor de la cea de sus purtare de grijă, iar nu de la idoli. Lui îi era milă de creștinii ce erau chinuiți și omorâți de către ceilalți împărați păgîni; pentru aceea el nu ura Biserica lui Hristos, ci o apăra de prigonire. Astfel, creștinii din părțile Apusului aveau liniște sub stăpînirea lui; iar cei din părțile Răsăritului erau supuși la diferite chinuri.
Constantin a devenit împărat după moartea tatălui său, cu acordul armatei, fiind iubit de toți, ca un rod ieșit dintr-o rădăcină bună. Maxentie, fiul cel nelegitim al lui Maximian Erculie, a încercat să uzurpe tronul lui Constantin, uneltind împreună cu niște senatori din Roma, cărora le-a dat multe daruri și le-a făcut promisiuni. Astfel, Maxentie s-a proclamat împărat cu de la sine putere, fără să aibă acordul poporului și al armatei. Aflând Constantin de acest lucru, nu s-a supărat asupra lui, ci mai ales s-a și învoit cu dînsul și a trimis la el soli pentru pace, lăsînd pe Maxentie să împărățească în Roma, iar el mulțumindu-se cu Britania și cu părțile ei cele de un hotar. Cum Maxentie a început să prigonească poporul, Romanii au trimis în taină la Constantin solie rugîndu-l să vină și să-i scape de tiran. Constantin a scris mai întîi lui Maxentie, sfătuindu-l prietenește, să înceteze cu tirania sa, însă fără succes. Constantin, auzind că Maxentie nu se îndreptează, ci se întinde spre lucruri mai rele și adună oaste multă împotriva lui, a pornit împotriva lui război. Dar, văzînd că puterea lui de oaste este puțină și gîndindu-se și la farmecele lui Maxentie, a început a se îndoi de biruință. De aceea, se rugă fierbinte lui Dumnezeu să îl ajute și i s-a arătat lui întru amiazăzi chipul Crucii Domnului, închipuit cu stele strălucitoare, mai mult decît soarele, iar deasupra acestui chip era următoarea scrisoare: „Cu aceasta vei birui”. Ostașii se temeau toți ca nu cumva războiul lor să fie fără izbîndă, iar împăratul Constantin era întru nepricepere mare. Noaptea, pe cînd el dormea, i s-a arătat singur Domnul nostru Iisus Hristos și iarăși i-a arătat semnul cinstitei Cruci, cel ce i se arătase, și i-a zis: „Să faci asemănarea acestui semn și să poruncești ca să-l poarte înaintea cetelor și vei birui nu numai pe Maxentie, ci și pe toți vrăjmașii tăi!”. Sculîndu-se împăratul, a spus boierilor săi acea vedenie a sa și, chemînd meșteri iscusiți, le-a poruncit să facă cinstita Cruce, după chipul semnului ce i se arătase, de aur, de mărgăritare și de pietre scumpe. El a mai poruncit ca toată oastea sa să închipuiască semnul Sfintei Cruci pe toate armele, pe steaguri, pe coifuri și pe paveze. După o luptă înverșunată, Maxentie a fost biruit cu puterea cinstitei Cruci și marele Constantin a intrat în Roma cu biruință, întîmpinat de tot poporul cu mare bucurie și cinste; iar el a înălțat mare mulțumire lui Dumnezeu, punând o cruce în mijlocul cetății Romei.
O viață închinată lui Dumnezeu
După ce s-a botezat, Constantin cel Mare a dat poruncă să nu îndrăznească nimeni a huli pe Hristos sau a supăra pe creștini și a zidit în curțile sale împărătești o biserică în numele Mîntuitorului Hristos și a poruncit să se boteze fără întîrziere toți cei ce vor voi să fie creștini. Astfel s-a făcut bucurie mare credincioșilor, a căror mulțime era atît de mare în Roma, încît voiau să gonească din cetate pe toți cei ce nu voiau să fie creștini. Dar împăratul a oprit poporul, zicînd: « Dumnezeul nostru nu voiește ca cineva să vie la El cu silă și fără de voie; ci, dacă cineva de voie liberă și cu scop bun se apropie de El, în acela El binevoiește și cu milostivire îl primește; deci, precum voiește cineva să creadă cu libertate, așa să creadă, iar nu să se prigonească unul pe altul! ». După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin a dorit să zidească în numele său o cetate în Ilie, unde – precum se povestește – a fost războiul troienilor cu elinii. Dar el, cu dumnezeiasca înștiințare, s-a oprit să zidească acolo cetate și i s-a poruncit s-o zidească mai bine în Vizantia. Deci, supunîndu-se voinței lui Dumnezeu, a zidit în Vizantia o cetate mare și slăvită, a înfrumusețat-o cu toate podoabele și a numit-o după numele său, Constantinopol. Apoi a mutat acolo scaunul său de la Roma cea veche, poruncind ca acea cetate să se numească Roma cea nouă, încredințînd-o apărării lui Dumnezeu și a Preacuratei Sale Maici. În acea vreme răucredinciosul Arie, tulburînd cu eresul său Biserica lui Hristos, acest binecredincios împărat a dorit să apere sfînta credință. Deci, a poruncit să se țină în Niceea, la anul 325, Sinodul cel mare, unde s-au adunat 318 Sfinți Părinți, care au alcătuit credincioasele dogme ale sfintei credințe, iar pe Arie și eresul lui l-au blestemat. Împăratul Constantin a trimis apoi pe fericita sa maică, Elena, la Ierusalim cu multă avere, ca pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru căutarea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului. Drept mulțumire, împărăteasa Elena a poruncit ca în Ierusalim, pe la sfintele locuri, să se zidească Biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, lîngă Sfîntul Mormînt, acolo unde s-a găsit Sfînta Cruce, Biserica din Ghetsimani, unde este mormîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei Adormiri, precum și alte 18 biserici. Împăratul Constantin cel Mare s-a stins după 32 de ani de domnie, fiind înmormântat cu mare slavă și trecut în rândul sfinților Bisericii.
