Caut să recompun scena în care brancardierii alergau să îl salveze pe Corneliu Fotea într-o noapte răcoroasă de toamnă. Apoi rememorez exilul de la Valea Neagră, unde voia să moară, urcând pe Plaiul Colocanilor rostind Oda, „către locul unde era Sfinxul și peștera aceea de la stâna lui Vasile Roiniță”, cu o carte la el, cu lumânare, cu țigări și luându-și „cuviincios, ceremonios, rămas bun de la toți.” Din nostalgia acelui exil s-au născut pagini de o frumusețe rară, pline de cultură. Corneliu Fotea credea în sanctitatea literaturii, îl venera pe românul care „se numea pe sine Eminescu”. Romanul „Adio, domnule Eminescu” a fost o răsplată târzie a vieții lui, rămasă ca să consoleze o existență zbuciumată.
Uneori am fost nedrept cu Gheorghe Neagu, când, dintr-un elan teoretic, cu efecte incalculabile, am susținut principiile etice în defavoarea unui management eficient cu privire la editarea și tipărirea revistei Oglinda literară. Recunosc astăzi, după ce revista a împlinit 100 de numere, că principiile mele nu erau decât niște ipoteze și după Aristotel „nu există virtuți prin ipoteză” (Etica…, IV, 15). Consider că reușitele literare maxime ale lui Ghe. Neagu sunt în nuvelele publicate în volumul „Moartea șobolanului”(Editura Zedax, 1996), în perioada de aur a nuvelei din literatura română. Destinul epocii era insuficient pentru dimensiunea personajelor și în acest caz abilitatea scriitorului era esențială. Iată două fraze din proza care dă titlul volumului, cu un personaj alegoric, în toaletă, care contemplă zidurile interioare ale unei clădiri insalubre, învins de justețea morală a comunismului: „un lichid sărat, vâscos, fierbinte, nu mai avea loc în mine”; „șobolanul din mine murise…”
Cum aș putea să ilustrez mai bine spiritul delicat al lui Gheorghe Suchoverschi decât cu Rondelul unui Heidelberg de altădată, în care admirația cititorului este pusă în dificultate de timiditatea scriitorului, fără să știe ce să aleagă mai întâi, rafinamentul stilistic desăvârșit, izbânda fanteziilor poetice ori amintirile înlănțuite ale tinereții care rămân în regnurile vechi ale poeziei. Din această exaltare transcriu finalul acestui rondel magistral: „Pustie-acum de vise, gara…/ S-au dus în moarte profesiorii!/ Åži azi mai retrăiesc povara…/ Când amintiri aprind fiorii// În Heidelberg coboară seara!”
Bunătatea era un semn atât de vizibil la Sava Francu așa încât, uneori, se lăsa pe sine mai prejos decât ceilalți, arătându-și în acest fel firea lui blândă și nesfârșita generozitate a inimii. Cu mai mulți ani în urmă, când s-a pus problema publicării de epigrame în Oglinda Li-terară, cu referire evidentă la catrenele lui Sava Francu, am fost destul de vehement împotrivindu-mă și astăzi, postumă, această secvență se întoarce ca o nostalgică amintire să mă întristeze. Niciodată Sava Francu nu mi-a cerut satisfacție la punctul de vedere pe care l-am susținut atunci. Mai mult decât atât, de fiecare dată când citeam vreun text nou în ședințele cenaclului Duiliu Zamfirescu, nu ezita să-și arate entuziasmul lui sincer, făcându-mă să înțeleg în acest fel dramatismul interior al virtuții.
Poezia lui Constantin Ghiniță este una filocalică, cu înțelesurile vii din Sfinții Părinți, care îi transferă cititorului chinurile propriei nașteri, așa cum a fost sfâșiată ființa din trupul Fecioare (în „geneză Pruncul mirosea a moarte” scrie poetul). Cu faptele Fecioarei poetul justifică magistral omologia dintre Dumnezeu și cea mai sublimă creație a sa, omul. C-tin Ghiniță, cu o prezență religioasă desăvârșită, a scris unele dintre cele mai uimitoare versuri din literatura română: „de câte ori n-am trecut/prin Sufletul Tău, Doamne,/fără să știu…” Într-un interviu din OL 76/2008 C-tin Ghiniță afirma : „Pentru mine Iisus este Marele Poet al Universului.” De aceea cred că un înțeles al întregului text poetic la C-tin Ghiniță face referire la verbul tragic dintre oameni și creator, care îi permite cititorului „să se scufunde în lucrurile mi-nunate ale lui Dumnezeu.”(Isac Sirul) și la fel ca Sfântul Augustin în Confesiuni, cu mâinile ridicate spre cer, să strige: „Tu le umpli pe toate !” Acesta este marele înțeles al poeziei lui C-tin Ghiniță.
Ioan Dumitru Denciu este scriitorul delicat ca un nufăr. Prezența lui corespunde naturii angelice ca și cum, cu ușurință, ar putea trece „în mintea lui Dumnezeu”(Dante, Divina Comedie) ca să cunoască experiențe poetice. Datorită rigorii intelectuale, IDD a avut întotdeauna sarcina dificilă de a rezolva problema criticii literare în cenaclul Duiliu Zamfirescu, cu o frenezie a inteligenței și o atrăgătoare ordine didactică rar întâlnite. Scriitor privilegiat de firea sa, în armonie cu spațiul poetic devorator, IDD a scris un vers mistuitor: „E imposibil să fim doar o gâză strivită sub pleoape/ de un univers uriaș și sălbatic, în el prăvălit./E imposibil să ne naștem spulberați ca o toană/ a infinitului fructelor, faptelor.”
