Revista din Focșani a ajuns la numărul 100. Rememorez câteva amintiri cu scriitori, redactori, colaboratori care, de-a lungul timpului, s-au legat pentru totdeauna de această pu-blicație. Primul număr din „Oglinda literară” a apărut în ianuarie 2002 și de atunci, cu o regularitate convingătoare, demnă de temeritate într-o perioadă de timp cu un profil caracterizat de indiferență și impostură, revista nu a încetat să apară grație redactorului șef, Gheorghe Neagu. Într-o anchetă despre necesitatea literaturii, realizată în numărul pilot, acesta era de părere că „literatura mileniului III va exista doar atât cât va reuși să umanizeze cititorul robit de internet…”. Oglinda literară s-a născut din dialogul pe care Platon îl așeza la baza culturii vii, ca o certitudine excepțională a boemei literare care a existat în deceniul trecut, în Focșani. Acea cultură s-a hrănit cu lăcomie chiar cu viețile unora dintre scriitorii care dobândiseră distincția virtuoasă a talentului lor. De aceea cred că omagiind Oglinda literară, cel mai potrivit lucru pe care pot să-l fac este să amintesc de scriitorii care, într-un fel sau altul, rămân legați pentru totdeauna de această publicație.
Mă gândesc la răsadul firav al proiectului meu literar de studii și eseuri despre iarbă și astăzi, rememorând îndemnurile și interesul lui Florin Paraschiv pentru aceste texte, pot spune cu gratitudine și afecțiune că această lucrare este intim legată de el. În ultima carte scrisă și editată în timpul vieții de către Florin Paraschiv, o hermeneutică a duhului oltean, am găsit acea tandrețe rară din serile de luni, atunci când, după cenaclu, în fața bisericii de lângă locuința scriitorului, de cele mai multe ori vara, cuprinși de mirosul cuceritor al stânjeneilor care înconjurau zidurile, aveam discuții de un idealism înălțător, până noaptea târziu. Părea să fi înțeles cu oarecare amărăciune afirmația lui Malraux referitoare la veacul care își încheiase destinul, că „fără aventura lirică a comunismului” acesta nu poate fi înțeles pe deplin.
N-am să uit niciodată seara plină de fascinație când Gheorghe Mocanu a citit cea mai suprarealistă poveste de Crăciun, cu o scroafă care, înjunghiată, cu ultimele puteri, șiroind de sânge, reușește să scape cu un cuțit înfipt în gât și după un an de zile, după o dispariție misterioasă în pădure, se întoarce la călăul ei, cu un șir de purceluși după ea, având fiecare, la rându-le, câte un cuțit mic înfipt în gât. Din multe puncte de vedere cred că acest text năucitor de care Salvador Dali s-ar fi entuziasmat râzând în hohote, este unul dintre cele mai hilare și mai reușite proze pe care le-am citit vreodată.
Este necesar să amintesc de poezia erotică scrisă de Virgil Panait în care a promovat acea frumusețe antică a sexului, liberă, fără morală omenească, cu femei care aveau ceva din se-xualitatea danaidelor lui Eschil, asemănătoare cu sirenele lui Homer care îi amăgeau pe oameni, ori harpiile lui Virgiliu care ieșeau șiroind din mare, într-un extaz valpurgic, în felul în care Bernini a sculptat-o pe fericita Tereza din Avila, sedusă de divinitate pe pernele ei de piatră. Într-un poem publicat în „Oglinda literară”, Virgil Panait a descris o scenă poetică terifiantă, cu Dumnezeu masturbându-se asemenea lui Priap, fiul Afroditei. Priap era însă nefericit, cu toată înzestrarea lui naturală „în stare a săvârși faptele dragi Venerei”(Teocrit ). Astfel, scena cu Dumnezeu masturbându-se este una tulburătoare, în care avem posibilitatea rară să pătrundem în intimitatea dramatică și marea singurătate a creatorului.
Mă gândesc la Ion Panait care, cu geniul prieteniei lui, s-a situat întotdeauna în dezacord cu ceilalți. Semăna cu Apolo Delficul atunci când refuza să mănânce de câte ori îl pofteai la masă. Toată viața lui s-a visat la Piscu, de aceea în poezia de factură expresionistă a exersat romantismul ortodox al familiei lui. O scenă. Eram la Piscu, în cimitir. Era seară. Ion avea în brațe crizanteme albe, ca niște bulgări de zăpadă. Cimitirul era pustiu și el, teatral, cu un pas înaintea mea, imitând mecanismul fin al tristeții, a susținut o incantație tulburatoare de dragoste pentru părinții lui îngropați în acel loc. Când ne-am întors, la ieșirea din cimitir, când sămânța întunericului încolțea, mi-a spus: auzi, florile au început să moară încet în singurătatea lor, să le luăm înapoi. Le-am adus a doua zi, pe lumină și nimic nu mai era atât de înspăimântător. M-am gândit în ce fel se auzea moartea, venind dinspre câmpuri ca un animal necunoscut. Merită să amintesc o afirmație a lui dintr-un interviu din OL 75/2008: „Aici (în Focșani), se făcuse un loc de plăcută rezonanță și întâlnire a scriitorilor”.
