În Sfânta și dumnezeiasca Evanghelie, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a arătat legiuitorului care L-a întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, că, toată Legea și Proorocii se cuprind în dragostea de Dumnezeu și cea de aproapele. Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul arată că Dumnezeu este dragoste și cel ce rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el (I Ioan 4, 16). Marele Apostol Pavel, arătând că dragostea dumnezeiască este cea mai mare virtute, zice: „Åži acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13, 13). În alt loc al Sfintei Scripturi, auzim: „Dragostea este plinirea Legii” (Romani 13, 10; Galateni 5, 14), și „legătura desăvârșirii” (Coloseni 3, 14). De-ar avea cineva toate darurile și toate faptele bune, fără dragostea dumnezeiască nu are nimic bun și nimic nu folosește fără iubirea de Dumnezeu (I Corinteni 13, 1-4).
Astfel, înțelegând cât de mare este comoara cea neprețuită a dragostei de Dumnezeu, să vedem cum câștigă omul dragostea de Dumnezeu. Åži spun Sfinții Părinți: „Toate virtuțile ajută mintea omului să câștige dragostea dumnezeiască, dar mai mult decât toate, rugăciunea cea curată, căci prin aceasta, mintea, zburând către Dumnezeu, iese afară din toate cele ce sunt” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia II, op. cit. p. 39). La fel învață și dumnezeiescul părinte Isaac Sirul care zice: „Dragostea se naște din rugăciune”. Dar trebuie să știm că alta este dragostea de Dumnezeu ce se câștigă prin rugăciunea cea curată, și alta este dragostea de Dumnezeu, ca energie necreată și ca dar de sus. Acest lucru îl arată Sfântul Diadoh al Foticeii: „Alta este dragostea sufletului și alta este aceea ce vine în el de la Duhul Sfânt. Dragostea dintâi este moderată și pusă în mișcare de voința noastră, atunci când vrem; de aceea este și răpită ușor de duhurile cele necurate, când nu ținem cu tărie la hotărârea noastră. Cealaltă, așa de mult aprinde sufletul de dragostea către Dumnezeu, încât toate părțile lui se lipesc de dulceața cea negrăită și infinită, căci mintea umplându-se atunci de lucrarea duhovnicească, se face ca un izvor din care țâșnește dragostea și bucuria” (Pr. D. Stăniloae, Teologia morală, vol. 3, 1981, p. 256). Așadar, trebuie să înțelegem că în dragostea naturală este activ și omul. Însă mai presus de această treaptă se află cea în care lucrează dragostea lui Dumnezeu prin rugăciune curată și prin energie necreată dumnezeiască, ca dar al lui Dumnezeu. Creștinul care a dobândit această preafericită și neprețuită virtute a dragostei de Dumnezeu, mai întâi are îndelungă răbdare, nu pizmuiește, nu se semețește, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă (I Corinteni 13, 4-7). Cel care are dragoste dumnezeiască în inima lui, se poate cunoaște și după faptul că ajută altora în nevoile lor (II Corinteni 8, 24; Evrei 6, 10; 13, 16); ajută pe săraci (Levitic 25, 35; Iov 31, 19-20; Isaia 58, 7; Iezechil 18, 7; Matei 25, 35-36; I Ioan 3, 17); ajută pe bolnavi și străini (Matei 25, 36; Iacob 1, 27); face bine tuturor (I Tesaloniceni 5, 15); mângâie pe cei necăjiți și întristați (II Corinteni 1, 4); iartă pe cei ce l-au necăjit (Luca 17, 4; Efeseni 4, 32; I Corinteni 13, 1-3) și se roagă lui Dumnezeu pentru binele altora și pentru iertarea celor ce îi fac rău (II Corinteni 9, 14; Iacob 5, 16); se jertfește pe sine pentru alții și chiar pentru cei ce nu-l iubesc (II Corinteni 12, 15; I Tesaloniceni 2, 8; II Timotei 2, 10; I Ioan 3, 16). Acestea și altele de acest fel sunt semnele omului care s-a învrednicit a dobândi dragostea pentru Dumnezeu, după mărturia Sfintei Scripturi. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune despre cel ce are dragoste: „Cel ce iubește pe Dumnezeu, nu poate să nu iubească pe tot omul ca pe sine însuși, deși nu are plăcere de patimile încă necurățite ale aproapelui”. Sfântul Ioan Scărarul zice: „Dragostea de Dumnezeu îl face pe om să nu mai simtă nici plăcere de mâncare sau chiar să nu mai poftească a mânca; căci precum apa hrănește rădăcinile de sub pământ ale plantei, așa hrănește focul ceresc al dragostei de Dumnezeu, sufletele celor ce au dragostea Lui” (Filocalia IX, Cuv. XXX).
Iubirea de Dumnezeu implică iubirea aproapelui
Preabunul nostru Mântuitor ne-a zis: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântați pe cei ce vă blestemă” (Matei 5, 44). El ne-a poruncit aceasta ca să ne elibereze de ură, de întristare, de mânie și de ținerea de minte a răului, ca să ne învrednicească pe noi de cea mai mare avuție care este dragostea desăvârșită. Căci este cu neputință să o aibă pe aceasta cel ce nu iubește pe toți oamenii la fel, asemenea lui Dumnezeu, Care iubește pe toți oamenii la fel și vrea ca toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Timotei 2, 4). Să ne aducem aminte că mai întâi ne-a iubit cu desăvârșită dragoste Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care pe Cruce fiind răstignit, S-a rugat Tatălui ceresc pentru iertarea celor ce Îl răstigniseră, zicând: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac (Luca 23, 34). Dragostea de aproapele este a doua poruncă, asemenea cu cea dintâi, fiindcă se naște din ea și este nedespărțită de aceea. „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău”(Matei 22, 37). Iar pentru dragostea către aproapele spune: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 37), adică pe cât porți grijă și te sârguiești pentru tine, pe atât poartă grijă și te străduiește și pentru aproapele tău.
