Bătrânețea este, probabil, singurul lucru care vine în viața noastră fără niciun pic de efort. Așa crede și Mărgărit Eni Negoiță, din Nănești, pentru care cei 102 ani împliniți ieri, au trecut ca un fum. Au fugit pur și simplu atât de repede, încât se și miră cum de este posibil ca în iluzoria „fărâmă” de timp – de dimensiunile unui secol și ceva – să încapă atâtea fapte transformate în amintiri. Fie ele momente plăcute sau chinuitoare, suferințe sau fericiri, nea Mărgărit le aduce pe toate la lumină cu acea plăcere pe care ți-o dă doar entuziasmul sufletului încă plin de tinerețe! La 102 ani, nea Mărgărit încă se mai bucură de fiecare răsărit de soare, de fiecare om care îi calcă pragul și căruia încă îi mai povestește, povestește, povestește…
Se spune că te naști singur și mori tot așa… Åži totuși, privindu-l pe nea Mărgărit și frumoasa familie care îl înconjoară, mai c-ai contrazice cel puțin sfârșitul zicalei. Nu de alta, dar este practic imposibil să ți-l imaginezi pe nea Mărgărit trecând pragul dintre lumi fără să fie înconjurat de copiii, nepoții, strănepoții și stră-strănepoții săi. E văduv de 26 de ani dar împreună cu femeia lui a reușit să dea naștere și să adune cea mai prețioasă dintre averile lumii – numeroasa sa familie. „Patru copii am avut, un băiat și trei fete. Una din ele a murit săraca, s-a dus… Bărba-su a fost primar pe vremea lui Ceaușescu. Au mai rămas trei, care mi-au făcut nouă nepoți. Åži mai am 13 strănepoți, chiar și o stră-strănepoată. Are doi ani, e mititică da am văzut-o că vine pe la mine. În casă, aici, stau cu nepoții, au grijă de mine și sunt foarte mulțumit. Dacă n-ar fi ei nu știu ce m-aș face. Mai este unul în sat aici, are 96 de ani, a fost și el pe front și-a fost rănit, a călcat pe-o mină… Copiii lui sunt prin țară, e singur săracu, am auzit că au pus pe cineva să-l îngrijească. Așa că vedeți, eu am noroc față de el..”, spune, rîzînd șmecherește, nea Mărgărit. În odăița sa cu pereții plini de suflete dragi, imortalizate în fotografii, își trece timpul fără să regrete nimic din ce a fost și fără să-și mai dorească altceva decât „un sfârșit bun. Să fiu împărtășit, mărturisit, să am în mână o lumânare când o fi să fie…”.
Groapa comună din spatele gării Lehliu
Ați observat, privind în urmă, că suferințele de demult ne apar, după ani, anesteziate de trecerea vremilor? Așa și grozăviile trăite de nea Mărgărit. Le-a simțit pe pielea lui încă din fragedă copilărie și doar sufletul său știe cît de speriat a fost, câte lacrimi a vărsat, câtă foame și frig a îndurat… Acum însă, are tăria de a povesti detașat, ba chiar să relateze unele întâmplări chinuitoare, cu mult umor. „Eram două fete și doi băieți la părinți. Åži în ‘916, în primul război mondial, ne-am refugiat, că aici era frontul. Ne-au dus pe Râmnic, la Mizil, apoi ne-au luat nemții și ne-au dus la un boier în Ialomița. Aveam vreo șapte, opt ani cred și mi-a dat boierul în grijă o turmă de porci. Odată nu mi-a ieșit la numărătoare unul și boierul rău la mine, că ce-am făcut cu el. Åži să vedeți, acolo se scotea apa cu burduful din pământ pentru animale și când le adăpam, iaca și porcul a ieșit din ascunzătoare. Era scroafă și fătase! Åži a venit boierul să vadă și a luat cu el un purcel. Când a văzut scroafa așa s-a luat după el și până n-a lăsat purcelul din mână nici că s-a lăsat! Eu m-am bucurat, că prea se luase de mine”, râde nea Mărgărit, amintindu-și cum acolo, în Ialomița, a adunat și a mâncat ciuperci cât pentru o viață întreagă, cum le fierbea mama sa cînd venea de la muncile câmpului. „Erau numai femei și copii acolo. Oameni nu erau. Oamenii erau la război… Noi stăteam în leși de porumb, acolo stăteam și venea frigul. Mi-aduc aminte că am plecat înapoi spre casă și în iarna aia doi dintre noi o soră și un frate au murit. De frig au murit, ca mulți alții. Au fost îngropați într-o groapă comună, în spatele gării din Lehliu. Au făcut acolo o groapă, au pus unchieșii dedesubt, babele peste unchieși, deasupra pe ăi tineri și au pus pământ peste ei… acolo… în gară la Lehliu”, își amintește străbunicul. A ajuns acasă împreună cu mama și o soră, soră care a murit la scurtă vreme, zice, de reumatism. „Acasă totul era scrum… În loc de casă scrum, în loc de vite, oase. Parcă nici nu fusese casă, doar pământul gol. Cică au fărâmat tot ai noștri. Au tras de la Hanul Conachi încoace artileria românească… Am luat totul de la capăt”, povestește nea Mărgărit.
„La Odesa raiul, la Nikolaev iadul”
Numeroasele concentrări la care era chemat înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial i-au lăsat, de asemenea, amintiri de neșters. „Cît am stat acasă m-au omorât concentrările. Mă țineau trei luni, o lună mă lăsau acasă. Åži unde n-am fost! De exemplu, la Sihlea și la Voetin era o pădurice și ne-au pus să facem drumuri pe acolo, ca să bage undeva muniția de război. Odată ne-au dus în județul Trei Scaune, comuna Brescu, undeva în Transilvania (n.r. – Județul Trei-Scaune a fost o unitate administrativă din Regatul României. Reședința județului era orașul Sfântu Gheorghe. Județul cuprindea mare parte din actualul județ Covasna. Se învecina la sud-vest cu județul Brașov, la nord cu județele Odorhei, Ciuc și Bacău, la est cu județul Putna iar la sud cu județul Buzău). Acolo eram unii care dărâmam munți de piatră de sus, alții, jos, îi fărâmau. Se făcea o cale ferată între doi munți, tot ca să poată fi transportată muniția de război. Am venit apoi acasă și cei care au fost trimiși după noi, tot așa concentrați, i-au trimis înapoi că s-a cedat Transilvania la unguri”, povestește nea Mărgărit.
Războiul, însă, bătea la ușă iar momentul nedorit al plecării la oaste i-au lăsat cu inima frântă nevasta și mama. Într-un fel, se consideră norocos că n-a ajuns chiar în linia întâi. „Eram ajutor de șofer, duceam gradații de la Odesa la Nikolaev, unde era frontul. Unii veneau de acasă, alții plecau iar eu trebuia să-i transport. Mâncam ce puteam, era greu. Totuși, noi ziceam că la Odesa e raiul, că ne puteam cumpăra covrigi. Îi înșiram pe țeava puștii, așa îi păstram. Dar la Nikolaev era iadul…”, spune. Își amintește cu exactitate momentul când a părăsit Odesa și a luat-o pe drumul întoarcerii: 22 martie 1944.
„Au bombardat gara Galați de ieșise apa din pământ”
Nu a putut uita niciodată, din drumul spre casă, cele petrecute la Galați, în noaptea de Înviere a anului 1944. „Eram în gară când a început un bombardament de ieșise apa din pămînt. Vedeai acul pe jos, de lumină ce era de la rachete. Tocmai atunci a venit în gară un tren cu refugiați de la Kișinău. I-au măcelărit acolo, vai de mama lor, sub ochii noștri. Cădeau bombele de s-a umplut gara de apă. Ne-am refugiat în adăposturi, niște tranșee săpate în pământ și acoperite. Stăteam cu capul pe picioarele altui bărbat și îmi amintesc că tremura ca varga”, spune străbunicul. Cînd a ajuns acasă era deja 18 noiembrie 1944. Åži de atunci, zeci și zeci de ani au trecut… Alături de-ai lui, nea Mărgărit a muncit pământul, a crescut animale, a făcut din copii oameni mari și din ororile războaielor, amintiri. Un singur necaz are acum, la 102 ani, care îl sperie uneori, nopțile. „Nu mai poci să respir, noaptea mă trezesc câteodată că n-am aer. Am pastile, mi-a dat doctorul da’ parcă n-au tărie în ele. Când se întâmplă, ies afară repede și șed pe scăunel. Trag aer mult în piept, îmi revin și apoi mă duc la culcare. D-apoi, cât o mai vrea Dumnezeu să mă mai ție, oi mai trăi. Dacă nu, vreau doar să am un sfârșit bun. Așa cum mi-a fost și viața…”, spune. O viață care merge pe cel de-al 103-lea an. Sănătate să fie!
