Rugăciunea este vorbirea noastră directă cu Dumnezeu. Rugăciunea este viața noastră în Hristos și a întregii lumi văzute și nevăzute. Credința în Dumnezeu este izvorul rugăciunii, iar iubirea de Dumnezeu este sufletul ei. Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe Dumnezeu, cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot”; plin este cerul și pământul de mărirea Lui…! (Isaia 6, 3). Rugăciunea este cununa de laudă a tuturor sfinților din cer, începând cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat înaintea Preasfintei Treimi pentru mântuirea noastră, a celor de pe pământ.
Însuși Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, spune Apostolul Pavel (Romani 8, 26). Ba, Însuși Fiul lui Dumnezeu se roagă Tatălui zicând: «Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi!” (Ioan 17, 11). Astfel tot cerul este în neîncetată rugăciune de laudă, de mulțumire și cerere înaintea Tatălui, începând cu Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos până la îngerii cei mai de jos. Toți laudă, „pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. Toți se închină și mulțumesc lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc prin întruparea, moartea și învierea Fiului Său. Toți se roagă pentru mântuirea noastră și a întregului neam omenesc. Rugăciunea deci, este viața, lucrarea, și bucuria veșnică a tuturor îngerilor și sfinților din cer. Dar și pe pământ, rugăciunea de laudă, de mulțumire și de cerere, formează lucrarea de căpetenie a creștinilor, a călugărilor, a mamelor, a copiilor, și a întregii creații. Slujbele din biserică, în frunte cu Sfânta Liturghie, formează cea mai înaltă rugă-ciune și jertfă de laudă și de mulțumire adusă de oameni lui Dumnezeu, în numele întregului univers. Apoi rugăciunile neîn-cetate din casele lor, formează al doilea imn de laudă, de mulțumire și de cerere înaintea Preasfintei Treimi, după jertfa cea fără de sânge a Sfintei Liturghii. După cuvântul proorocului David, toată zidirea laudă pe Dumnezeu, Creatorul ei, și păsările văzduhului și peștii mărilor și animalele pământului și stelele cerului și soarele și luna și norii și vânturile toate cele de sub cer (Psalm 148). Rugăciunea în liniște și singurătate, este cea mai înaltă rugăciune. Este rugăciunea sfinților, a sihaștrilor, a călugărilor și a celor mai râvnitori creștini. Ea se face în totală reculegere și singurătate, mai ales noaptea când nimeni nu te vede și nimic nu-ți poate fura gândul și simțirea inimii de la rugăciune. Aceasta se cheamă și rugăciunea inimii, pentru că izvorăște din inimă și se urcă cel mai repede la cer. Când suntem trimiși pe cale sau grijile vieții ne înconjoară corabia inimii ca niște valuri, atunci să ne rugăm cu rugăciunea apostolilor loviți de furtună pe mare. În aceste momente, creștinii trebuie să repete psalmii lui David, să facă rugăciuni scurte pe de rost sau, mai ales, să repete cu atenție și simțire rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”.
Fericiți cei izgoniți pentru dreptate!
Dar rugăciunea trebuie făcută cu băgare de seamă, cu cre-dință și, mai ales, cu smerenie, fără de care aceasta nu este bine primită în fața lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne rugăm spunând cuvinte fără număr, ci doar atât cât trebuie, cu simplitate și sinceritate. Mai mult folosește o așa rugăciune decât ceasuri întregi de cuvinte spuse fără noimă, după cuvântul Apostolului. Despre smerenie, Sfinții Părinți ai Bisericii au scris foarte mult, ca despre un lucru însemnat. Se păstrează încă, foarte multe povestiri care nu fac altceva decât să arate marea însemnătate a smereniei în viața unui creștin. Bunăoară, un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: „Spune-mi mie, părinte, oare, ce ar face cineva vrând să-și poată câștiga lui smerenia?” Răspuns-a lui bătrânul, zicând: „Smerenia, fiule, este cununa de pietre scumpe a călugărului. Åži cel ce va vrea să câștige smerenia, acela pururea să se silească să-și deprindă firea sa în a-și vedea numai ale sale greutăți și păcate și a le cunoaște, a se mâhni, a se defăima și a se îngriji pentru dânsele. Iar păcatele altora să nu le ispitească, nici să osândească pe nimeni din frați”. «Altădată, zis-a un bătrân: să nu cumva să gândești vreodată în gândul tău că tu ești mai silitor și mai nevoitor spre faptele cele sufletești decât ceilalți frați, și că mai mult postești și că te ostenești, ci smerește-te cu darul lui Hristos și cu dragoste nefățarnică la toți frații, ca să nu cazi în duhul mândriei și așa să-ți pierzi osteneala. Căci scris este: cel ce i se pare că stă, să se păzească să nu cadă. Ci cu dragostea să fii ca și cu sare îndulcit pururea către fratele tău». Prin călcarea poruncilor omul a pierdut raiul, iar prin jertfa și răscumpărarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, neamul omenesc a moștenit cerul. De aceea, în Sfânta Evanghelie, Mântuitorul nu a zis: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăția raiului”, ci „Împărăția Cerurilor”, sau „Fericiți cei izgoniți pentru dreptate, că a acelora este împărăția raiului”, ci „Împărăția Cerurilor”. Așa a binevoit Preabunul nostru Mântuitor și Dumnezeu, Care a venit în lume ca prin jertfa și răscumpărarea Sa, să dea mai mult decât am pierdut la început prin zavistia diavolului. Cu adevărat aici s-a împlinit cuvântul care zice: „Unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit darul” (Romani 5, 20).
