Drept aceea, socotind că este bine plăcut lui Dumnezeu și neamului românesc, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a trecut pe marele domnitor în sinaxarul și calendarul Bisericii în ziua de 2 iulie, cu numele „Binecredinciosul voievod Åžtefan cel Mare și Sfânt”. Åžtefan cel Mare era fiul lui Bogdan al II-lea și nepotul unui alt mare și luminat voievod al neamului, Alexandru cel Bun și Drept. A domnit între anii 1457-1504. La vremea când, pe câmpul de la Direptate, Moldova l-a ales domn, Åžtefan Vodă avea cam douăzeci de ani. Dar cu toată tinerețea, domnitorul s-a arătat vrednic de fapte și acțiuni ce au conso-lidat puterea Å¢ării Moldovei, amenințată de mulți dușmani hrăpăreți dinafara hotarelor ei. Åžtefan Voievod, numit mai târziu cel Mare și Sfânt, s-a arătat a fi conducătorul iscusit care a reorganizat oastea domnească, dotând-o cu arme de foc, a înălțat cetăți noi și le-a întărit pe cele vechi, a pus frâu ambițiilor nesănătoase ale boierilor nesățioși, lacomi de mărire și avere, care se arătau nemulțumiți de urcarea sa pe tronul Moldovei, a limitat pri-vilegiile celor înavuțiți și a acționat energic împotriva tendințelor vădite de dezbinare, luând apărarea țăranilor exploatați fără nicio milă de marii feudali. A contat, în mod deosebit și la sigur, pe dragostea de țară a răzeților, pe care i-a chemat la oaste de câte ori a fost nevoie, răsplătindu-i cu pământ și prețuindu-i pentru virtuțile și curajul lor de apărători ai țarinei strămoșești. Åžtefan cel Mare era domnitorul care se bucura de dragostea și spriji-nul celor mulți. Domnia sa a echipat o oaste puternică, bine pregătită, înălțând numeroase fortificații de apărare la hotarele Moldovei, așezându-le în punctele strategice de năvălire a hoardelor străine, care se abăteau ca puhoiul nestăvilit asupra acelor pământuri. Ca un vrednic și iscusit comandant de armată, s-a războit cu pricepere, lovind pe neașteptate în dușmanii cumpliți ai țării. În același studiu Nicolae Iorga elogia nu fără emoție și mândrie domnia lui Åžtefan cel Mare, acel „tânăr fiu de domn care smulse Moldova din mâinile slabe ale lui Petru Aron, domn minunat printr-o înțeleaptă cumpănire, ca și prin lupte curajoase… după o puternică domnie de o jumătate de veac lasă urmașilor o țară neatârnată, mare, bogată. Puternicul lui braț ridică în sfârșit sceptrul căzut în țarină al bătrânului Alexandru”.
Åžtefan cel Mare, apărătorul creștinătății
În paginile de aur ale istoriei noastre de veacuri sunt înscrise victorii de mare răsunet ca cele de la Baia din 1467, de la Lipnic din 1470, din Codrul Cosminului de la 1497 etc., care au punctat domnia plină de izbânzi a acestui mare Voievod al Moldovei. Însă cele mai crunte au fost războaiele purtate cu oștile otomane câtă frunză și iarbă, care se năpustiră în repetate rânduri ca lăcustele asupra acestui colț de rai, așezat în calea marilor furtuni ale vremii. Pentru început, Åžtefan cel Mare, ca domn vrednic și mândru de trecutul glorios al înaintașilor săi, a refuzat să se înfățișeze la Poartă și să plătească tradiționalul tribut fălosului și necruțătorului sultan Mohamed al II-lea, care la 1453 cucerise faimosul și invicibilul până atunci Constantinopol. Înfuriat la culme de nesupunerea și cutezanța domnului Moldovei, el trimise poruncă grabnică lui Soliman Pașa, unul din demnitarii și oștenii cei mai încercați ai săi, să se lase de toate, să pornească neîntârziat împotriva ghiaurului Åžtefan și să treacă prin foc și sabie „vila-ietul Bogdania”, precum era numită de turci Moldova. Lupta cea mare, a avut loc la 10 ia-nuarie anul 1475 pe valea Bârladului la miazăzi de Vaslui, într-o așezare mlăștinoasă. După biruința de la Vaslui, conștient de puterea și poftele hapsâne ale turcilor, într-o scrisoare adresată creștinătății și tuturor cârmuitorilor din acea vreme, Åžtefan Voievodul îi avertiza de primejdia de moarte ce plutea asupra întregii Europe. Luptele cu turcii au durat până prin 1487, când Åžtefan cel Mare acceptă plătirea unui tribut puternicei Porți Otomane, obținând în schimb libertatea Moldovei și pacea mult dorită în hotarele ei strămoșești.
Åžtefan cel Mare, ctitor de biserici și mănăstiri
Åžtefan cel Mare, vrednicul domnitor al Moldovei a izbândit în 34 din cele 36 de războaie, purtate de-a lungul glorioasei și zbuciumatei sale domnii, ajungând să se bucure de faima de bun gospodar al țării, iubitor și ocrotitor al artelor și culturii și ctitor de biserici și mănăstiri. Între anii 1466-1469 din îndemnul Domniei Sale s-a înălțat mă-năstirea Putna, ajunsă mai apoi necropolă voievodală și loc de pelerinaj pentru urmașii porniți în lupta pentru libertatea și independența „Å¢ării Moldovei”. Alte monumente de artă medievală au fost zidite la Voroneț, Pătrăuți, la Borzești, locul nașterii și copilăriei viitorului voievod, la Războieni, Reuseni și în alte pământuri pe unde și-a purtat pașii Domnul nostru cel fără de moarte. Dar anii, viața zbuciumată petrecută în războaie și fapte întru binele Moldovei, podagra, gușa și rana de la picior pricinuită în luptă i-au slăbit puterile. La 2 iulie 1504, în a patra oră a zilei, după 47 de ani și 3 luni de domnie Åžtefan cel Mare și Sfânt avea să se sfârșească din viață, pășind în nemurire și lăsându-ne drept moștenire porunca ce dăinuie de ani și ani prin Å¢ara Moldovei, atât de inspirat și zguduitor evocată de Barbu Delavrancea în piesa „Apus de soare”: „Å¢ineți minte cuvintele lui Åžtefan, care v-a fost baci până la adânci bătrânețe… că Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu este a noastră, ci a urmașilor urmașilor noștri în veacul vecilor!”.
