Memoriile unui secol într-un tatuaj

0
4228


În trecerea sa peste 100 de ani, trei lucruri i-au rămas neșterse. Amintirea regimentului în care a luptat. Numele dragostei ce l-a însoțit o viață. Åži propriul său nume. Nici sufletește și nici trupește, acestea nu-l vor părăsi vreodată. Pentru că dincolo de inimă, unde le-a închis cu sfințenie, Gheorghe Lițoiu, din Andreiașu, a ales să și le ta-tueze și pe braț. La cei peste 100 de ani pe care îi are, el a devenit, astfel, purtătorul celui mai vechi tatuaj din Vrancea. Åži cine știe, poate și din țară…

De la înălțimea prispei casei sale din Andreiașu, nea Gheorghe privește în depărtări cu ochi încă ageri. În fiecare zi încă îngăduită de Dumnezeu, de ceva ani încoace, bărbatul face mereu același lucru: măsoară cu gîndul fiecare centimetru din firul ce îngroașă ghemul cu amintiri, fir mai lung decît viața celor mai mulți dintre noi: 100 de ani și peste opt luni… Cum o fii să trăiești atîta amar de vreme? Apasă mai greu, la un secol de viață, regretele pentru lucrurile pe care ai fi putut să le faci și nu le-ai făcut? Sau ce ai schimba, dacă ar fi s-o iei de la capăt? Nea Gheorghe pare să nu-și mai pună întrebări. Iar la întrebările celorlalți, cu greu răspunde… Din lumea exterioară, sunetele se sparg de ființa lui, fără să-l pătrundă. Iar cînd amintirile devin prea gălăgioase acolo, în interior, moș Gheorghe le potolește mîngîindu-și cu nostalgie tatuajul… Ascuns sub mîneca cămășii, desenul albăstrui abia ce se zărește. Liniile lui însă, trasate stîngaci, de o mînă parcă prea grea și prea grăbită, povestesc neobosite, de mai bine de 80 de ani, istoria unei vieți. A vieții lui moș Gheorghe. „Mi l-a făcut un locotenent, pe cînd eram în armată…”, zice bătrînelul. Cu un zîmbet șiret, surprinzător de tînăr, ne transportă direct acolo, în cazarma Regimentului 5 Grăniceri unde el,           pe-atunci băietan ce de-abia-i dăduseră tuleiele, era înregimentat la infanterie. „Ehei… Sînt ani de atunci”, șoptește. Camarazii, toată tehnica de luptă, oboseala orelor de instrucție, umilințele, frigul și foamea și în plus, zgomotul me-talic al încărcătoarelor, răceala oțelului tunului sau fierbințeala ce însoțea fiecare rafală apăsau peste dorul de casă și de ai lui… Åži pe toate le-a strîns nea Gheorghe între două acolade trasate pe antebrațul său stîng, între care stă scris și astăzi: R 5 G. Regimentul 5 Grăniceri. Acel regiment care făcea de strajă, în vremurile de demult, la granița spre Uniunea Sovietică. Åži deasupra, inițialele sale: L G. Propriile inițiale, trasate hotărît de-a dreapta și    de-a stînga acoladei de sus, ca o nevoie acută, disperată, a confirmării propriei identități; ca o afirmație răspicată că el, Lițoiu Gheorghe, în timpuri crude, nemiloase, rămîne același suflet simplu și bun. „Am făcut armată grea. M-am întors acasă dar n-a fost chip să rămîn. Am plecat pe front”. Åži-a plecat pe front cu dorul în suflet… O întîlnise pe Nedelea. „Ne-am cunoscut aici, în sat. Ne vedeam la horă, la nunți… Ne-am plăcut…”, zice, cercetînd cu privirea dincolo de prispă. Chiar și acum o caută. Chiar și acum i se încălzesc ochii cînd o găsește acolo, nemișcată, pe scăunelul din fața bucătăriei de vară. Amîndoi la fel de slabi trupește. Amîndoi la fel de împietriți în viață. Privind înainte… Doi oameni. Două suflete. Un singur drum.

Nedelea din inimă

Așa a plecat moș Gheorghe în tranșee, cu inima tînjind după ochii frumoși ai Nedelei. N-au făcut nunta înainte. Dar fiecare știa că va veni și ziua cînd vor păși în doi, prin viața lor împreună. Åži astfel, ca un legămînt, bărbatul și-a completat tatuajul: o inimă în care stă scris N și L. Nedelea Lițoiu. Femeia care i-a dăruit apoi cinci urmași. Împreună cu care s-a bucurat de 13 nepoți și acum, de încă patru strănepoți. „Am luptat pînă la Odessa… da’ pe unde n-am fost. Prizonier n-am căzut, am fost norocos”, spune. Åži chiar dacă viața de după război n-a fost nici ea ușoară, moș Gheorghe tot norocos se consideră. „A muncit cărăuș în pădure. Așa ne-a crescut. Ducea lemn și aducea saci de porumb, să avem ce mînca. Au fost vremuri grele… Åži acum e greu, că are o vîrstă… Nu prea mai aude. Mama are și ea 97 de ani, e bolnavă… Dar îi îngrijim noi, copiii. Patru am rămas aici, în Andreiașu, unul este la Golești. Åži ei, părinții, aici s-au născut, aici au trăit. Casa în care stau este a părinților lui tata, cred că are 200 de ani. Vara stau în ea, așa vor ei iar cînd dă frigul îi mutăm în casa nouă”, spune Ioana, fiica lui Gheorghe și a Nedelei.
L-am lăsat pe moș Gheorghe așezat pe prispa secularei case părintești, cu regretul că multe istorii din lunga sa existență nu mai vrea sau nu le mai știe povesti… Alături, Nedelea, cu fața brăzdată de cei 97 de ani, cu mîinile adunate în poală încă mai înfruntă trecerea altei și altei zile, privind ca și el, în depărtări. Tăcuți ca două stînci vii, încă întîmpină timpul umăr la umăr, la bine și la greu, pînă cînd moartea îi va despărți…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here